Kultural • Capitala şi scriitorii

Prea puţini ştiu că tema lunii iulie, Bucureştiul văzut de scriitori, a fost preconizată de prozatorul, poetul şi publicistul craiovean  Gabriel Chifu, începând cu 2 iulie, în revista România literară. Tot Gabriel Chifu împarte cu Nicolae Manolescu pagina 3, ca directori ai revistei, şi debutează în abordarea acestei teme cu puzzle sub titlul Deocamdată doar visez. Programatic scriitorul apreciază tema ca fiind relaxantă, de vacanţă. Mărturisirea sa preliminară va fi interesantă şi fertilă, suscitând interesul mai multor scriitori, deoarece tema însăşi a fost şi este generoasă, producând o literatură de amploare, datorată artiştilor cuvântului de ieri şi de azi.

Gabriel Chifu se confesează ca un vicios al călătoriilor prin o mulţime de oraşe, din ţară şi din străinătate. În privinţa capitalei ţării noastre, divulgă posesia unui handicap: nu-i poate descoperi şi înţelege farmecul ascuns, cifrat. Spre a fi şi mai convingător, aminteşte o scenă autentică, evocată în romanele sale: sosirea la Bucureşti a regelui Carol I, după călătoria aventuroasă, cu trenul până la Budapesta, pe Dunăre, până la Turnu Severin, apoi pe uscatul autohton,  pe drumurile prăfuite, însoţit de Brătianu, intrând, în sfârşit, pe Podul Mogoşoaiei, până când identifică, cu perplexitate şi dezamăgire, în căsuţele din faţă, Palatul Regal. În Bucureşti, reacţia scriitorului nu diferă prea mult de aceea a primului rege român. Pentru Gabriel Chifu, oraşul Bucureşti este fracturat, destructurat, cu insulele de urbanism armonios sufocate de invazia cartierelor muncitoreşti, cu blocuri fără identitate, traumatizat de grandomania unui om needucat, Ceauşescu, ameninţat de noul kitsch agresiv al îmbogăţiţilor recenţi, un oraş în grea suferinţă la capitolul infrastructură, incapabil să-şi pună în valoare trecutul, zona de patrimoniu. Scriitorul se arată intransigent, ca un edil veritabil, prezentând cu ochi critic Bucureştiul.

Ca un posibil descendent al unor precursori iluştri, Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, Ion Marin Sadoveanu şi alţii, Gabriel Chifu observă că oraşul Bucureşti are prea puţine locuri de popas, atractive şi reconfortante, magice, amintindu-şi, în contrast, de Grand Palace din Bruxelles, Placa de Cataluna şi Rambla din Barcelona, Piaţa Aristotelous şi Faleza din Salonic, Piaţa Oraşului Vechi şi Piaţa Vaclav din Praga.

Urbanistic, capitala noastră a regresat, deşi a cunoscut un moment incipient de eflorescenţă la începutul secolului XX. Scriitorul oferă ca exemple din istoria devenirii lor edilitare momentele pe care le-au cunoscut marile oraşe europene, Paris şi Barcelona. Oraşul Bucureşti a avut un dublu ghinion: demolările nebuneşti, însoţite de construcţiile nesăbuit – gigantice şi urâte din anii `80, megalomanice, ale dictatorului comunist. Gabriel Chifu consideră că  la Bucureşti, prin reconstrucţia lui Ceauşescu, beneficiile au fost minime, iar pierderile, stricarea – incomensurabile.

Scriitorul trăieşte cu intensitate un sentiment bizar, paradoxal: iubeşte capitala, fără plăcere. În final, adoptă viziunea unui futurolog idilic, visând la o capitală din care maşinile, zgomotul, neamurile proaste şi mizeria să dispară deodată, un Bucureşti cu o Dâmboviţă curată şi alene curgătoare (chiar dacă nu e mare cât Sena), sau case înecate în verdeaţă şi cu berării unde să poţi bea o bere rece şi să te gândeşti tihnit la Caragiale tatăl, dar şi la fiul său. Scriitorul visează la un Bucureşti care să sintetizeze frumosul din Occident şi Orient. Gabriel Chifu visează, deci, o capitală ca o aşezare citadină idilică, dar nu utopică.

În acelaşi număr, 24, a revistei România literară din acest an, parlamentarul, economistul, matematicianul şi scriitorul Varujan Vosganian semnează un eseu cu titlul Bucureştiul nevăzut. Citindu-l, nu pot rezista unei tentaţii comparative. Gabriel Chifu, prozator şi poet contemporan remarcabil, ne introduce în tema revistei, fără a apela vădit la mijloacele artei literare, valorificând parţial livrescul. Varujan Vosganian apelează la însuşirile autentice ale prozatorului memorialist. Din incipitul eseului se observă clar aceste propensiuni de evocare narativă: La noi, în Focşani, pe vremea asta începeau să dea în pârg castanii. Abordarea temei ne transferă în emoţionantă proză eseistică sau în eseu prozastic, modalităţi artistice diferite de acelea ale prozei moldovene tradiţionale. Varujan Vosganian reuşeşte să evoce momentul copilăriei, dându-i, precum Ion Creangă, un nimb mitic şi magic, invocând magul frunzelor veştede din oraşul natal, un mag sortit dispariţiei. Motivele sunt cele ale nostalgiei emoţionale verosimile: castanii şi castanele preautumnale, cimitirul armenesc, clopotul Bisericii Domneşti deschis, după cutremurul din 1977, spre cer. Autorul nu e departe nici de proza poetică, ori de poemul în proză, mărturie fiind enunţul: oamenii sunt statui ale copacilor.

Trimiterile şi aluziile livreşti apar  ca inserţii inspirate în eseu. Impresia lui Zaharia Stancu la impactul cu capitala Franţei a fost marcată de amintirile copilăriei, de momentul venirii autorului romanului Desculţ în Roşiorii de Vede. Marguerite Yourcenar vedea în tăierea unui copac maltratarea unui om înlănţuit. Livrescul prezent în eseu sporeşte farmecul prin invocare altor nume de scriitori: Borges, Italo Calvino, Mateiu I. Caragiale. De la regnul vegetal, reprezentat prin  copaci şi frunze, Varujan Vosganian trece la peisajul citadin. El elucidează, în final, semnificaţiile titlului dat eseului: am ales să nu scriu despre Bucureştiul privirilor obişnuite. Am scris despre celălalt, retezat, strivit şi lăţit sub asfalturi, prefirat în colbul dărâmăturilor. Ceea ce e ascuns  merită să se vadă. M-a învăţat să caut în felul acesta magul frunzelor veştede din Focşaniul meu de altădată. Iată o modalitate de a se scrie despre Bucureşti, aceea prin care realul poate fuziona cu miticul şi magicul.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta