Kultural • Câteva păreri despre atitudinea lui Tudor Vianu faţă de regimul totalitar comunist

Încercăm să aducem câteva clarificări la problema poziţiei lui T. Vianu faţă de regimul comunist, a „colaboraţionismului” de care nu o dată gânditorul a fost acuzat pe nedrept.  Plecăm  de la un document autobiografic  autentic, a cărui sinceritate nu poate fi tăgăduită, Idei trăite, în care T.Vianu, ajuns la 60 de ani, face o tulburătoare confesiune privind dificultatea extraordinară a luării unei decizii hotărâtoare pentru destinul său (şi al familiei sale, la care ţinea enorm) în anii totalitarismului comunist: „A urmat [după 1947] însă o epocă de frământări, de lupte cu mine însumi, pe care într-o vreme n-am ştiut dacă le voi putea duce până la capăt. Izvoarele mele se găseau toate în vechea cultură a ţării, în tradiţiile umanismului clasic şi modern. Puteam să mă lepăd de mine? Puteam oare să renunţ la ceea ce mi se lămurise ca adevărat şi nobil? Cei care îmi cereau o adaptare rapidă la noile exigenţe ale culturii se înşelau asupra firii mele. Oportunismul şi minciuna mi-au apărut întotdeauna vrednice de ură şi dispreţ.”[1] (s.n.)

După îndelungi şi dureroase discuţii contradictorii cu vechiul său prieten Mihai Ralea, în sufletul nebănuit de sensibil şi atât de discret al lui T. Vianu se cristalizează impulsul acceptării noii ordini politice, argumentate principial de pe poziţiile unui consecvent raţionalism: „îndemnul de a nu părăsi pe acei care păreau că au nevoie de mine, de a nu accepta exilul intern, de a trăi viaţa ţării, de  a nu mă despărţi de sufletul ei. Acceptarea socialismului nu mi s-a părut grea, fiindcă ştiam de mult că principiile lui sunt conforme cu raţiunea. […] Preţuirea muncii se formase în mine din însăşi considerarea realităţilor ţării. […] Alegerea mea a fost săvârşită.[2] (s.n.) În continuarea confesiunii, T. Vianu îl dă exemplu pe Mihail Sadoveanu, care slujea fără rezerve cauza socialismului. Temerea că moştenirea culturală, naţională şi universală nu poate fi „transportată” în comunism, îi este atenuată de succesul mare al traducerilor din literatura lumii, din Shakespeare şi Goethe (cărţi pe care astăzi ştim prea bine că regimul le tolera din raţiuni tactice şi în care românii găseau un salvator refugiu din „Siberia” spiritului). T. Vianu, nemaiavând dreptul să profeseze estetica şi filosofia culturii, considerate „reacţionare” în timpul dictaturii comuniste, se orientează către discipline inofensive politic, către lingvistică, stilistică, literatură universală şi comparată, domenii al căror ctitor şi consolidator este în sfera culturii naţionale.

În mărturisirea  făcută cu gravitate şi  demnitate, T. Vianu îşi asumă lucid experienţele, unele dintre ele discutabile, regretabile, şi lasă în seama criticii de bună-credinţă aprecierea lor corectă: „N-aş vrea să las impresia că profesez un optimism oficial. Nu vorbesc în numele nimănui; vorbesc în numele meu. Ştiu că au fost greutăţi, neajunsuri, greşeli, înlăturate în parte şi susceptibile de a fi înlăturate în viitor prin funcţiunea criticii, care atunci când este exercitată cu bună-credinţă, cred că ajunge să se facă auzită.”[3]

O vreme, T. Vianu a crezut  sau, mai bine spus, s-a autoiluzionat să creadă în viabilitatea canonului comunist. Este posibil ca el să se fi iluzionat şi în privinţa marxismului, văzând în el concentrată utopia schilleriană (înălţarea muncii la demnitatea şi gratuitatea creaţiei estetice). Regretatul Matei Călinescu, în corespondenţa memorialistică scrisă împreună cu fiul lui T. Vianu, Ionel Vianu – Amintiri în dialog, aduce mărturii importante în ,,cazul” Tudor Vianu; fostul student la Profesorului crede că, la un moment dat, acesta  „a fost sincer convins – gândind sincer împotriva fostelor sale opţiuni politice, chiar dacă nu împotriva celor intelectuale – că viitorul aparţine comunismului – pe care, spre deosebire de noi, tineri pesimişti, îl va fi văzut domesticindu-se în timp, umanizându-se, umplându-şi formele retorice goale de un anume conţinut, «occidentalizându-se»”.[4] Matei Călinescu este sigur că T. Vianu a înţeles repede contradicţiile comunismului, aşa cum reiese din poemul Arcadia, poem al deziluziei, păstrat de Ion Vianu şi publicat prima dată în revista  Dialog din München, 1989, însoţit de o Notă liminară, din care aflăm că a fost scris de tatăl său la Zamora, în vara anului 1950, în contextul în care era rău văzut de regim şi ţinut cu greu la catedra universitară, „îngrijorat şi îndurerat de soarta ţării într-un moment când arestările se făceau din ce în ce mai numeroase şi părea că nu se putea nimeni sprijini pe ideea unei salvări – de unde ar fi venit?”[5] T. Vianu îşi asumă deopotrivă riscurile exterioare şi riscul interior scriind acest poem, pe care apoi îl ascunde în bibliotecă, „îndărătul unor tomuri de estetică”[6], şi din când în când îl scoate din ascunzătoare şi îl citeşte în strictă intimitate familială, după care spune: „« Este cea mai bună operă a mea, poate că într-o zi nu voi fi cunoscut în literatura română decât prin ea »”.[7]

„Scos” din ţară cu ajutorul unui „prieten străin” şi dus în Occident de fiul său, poemul este dezvăluit marelui public cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la dispariţia marelui om de cultură. În lectura filială şi fidelă a lui Ion Vianu, poemul este o capodoperă sub aspect formal, grăitoare pentru „una din tragediile limbajului ca niciodată mai prezentă în societatea totalitară de tip marxist: captivitatea cuvântului, pervertirea semnului – în slujba minciunii.”[8] (s.n.) Semnificaţia Arcadiei relevă „o critică radicală şi de o absolută actualitate.”[9] Deopotrivă prilej de încântare estetică şi de profundă reflecţie, poemul Arcadia, în contextul anului 1989, primăvara (aşadar cu câteva luni înainte de căderea comunismului), se înfăţişează ca „primul text al unui program politic întemeiat pe respectul şi pe practica sistematică a adevărului.”[10] (s.n.)

În situaţia istorică dată, un gânditor de formaţia filosofică umanistă, de profesionalismul exemplar şi de integritatea morală caracteristice lui T. Vianu nu putea decât să limiteze răul şi să promoveze valorile tolerate de regim. Un ideal căruia gânditorul i-a rămas fidel şi în anii de opresiune comunistă este „cercetarea ca formă de viaţă”.  Cercetarea a însemnat, în cazul lui T. Vianu, şi „un mod de rezistenţă morală împotriva cotidianului poluat al «realităţii socialiste». Concesiile lui, adeseori smulse de cenzorii şi activiştii culturali ai regimului, trebuie înţelese – deşi nu scuzate – în acest context.”[11] Din Amintirile... lui Matei Călinescu, depănate cu Ionel Vianu, (capitolul 4, Ani tulburi), aflăm cu stupoare despre teribila schimonosire ideologică a textelor semnate de Tudor Vianu. „În 1957-1958, - relatează Matei Călinescu – eram corector la Gazeta literară şi am putut vedea cu ochii mei cum redactorul-şef al revistei, Paul Georgescu, introducea în şpalturi, în tipografie, clişeele politice şi lozincile zilei în articolele săptămânale ale lui Tudor Vianu. Odată, furios, după ce citise în tipografie un articol al tatălui tău despre umanism, un articol în care analiza sensul termenului «umanism» în Renaştere, şi care, dată fiindu-i tema, nu putea conţine nici o referinţă «de actualitate» la socialism, Paul Georgescu a exclamat: <<Porcul ăsta burghez n-a auzit de „umanismul socialist”. Se vede că nu-i place cuvântul „socialism”. O să i-l băgăm noi pe gât şi să vedem ce face>>.”[12] Şi au crezut că i l-au „băgat”, în ticăloşia lor incomensurabilă. T. Vianu nu a  reacţionat la o astfel de agresivitate subumană.

Atitudinea sa faţă de regimul opresiv, manifestată în deceniul al şaselea, a fost interpretată diferit de contemporani; pentru generaţia tânără, căreia îi oferea un exemplu viu de profesionalism şi devotament intelectual, atitudinea era percepută  ca justificată, în schimb, pentru generaţia formată deja în anii 1945, 1946, este condamnabilă. Tonul discreditării lui T. Vianu îl dă în 1960, de la Paris, Virgil Ierunca, în articolul polemic Schimbarea la faţă a lui Tudor Vianu, inclus în volumul Româneşte, apărut în 1964, retipărit în România, la Ed. Humanitas, 1991. Atacul lui Ierunca este considerat justificat de către Ion Negoiţescu, atât pentru momentul în care a fost scris articolul, cât şi pentru prezent, din perspectiva oferită de trecerea timpului şi de prăbuşirea comunismului în 1989. Cea mai incriminată este broşura tipărită în limba franceză de UNESCO, în 1960, Permanences de la littérature roumaine, „datorată, vai, lui Tudor Vianu”, cum întristat exclamă azi Nicolae Manolescu în Istoria sa critică a literaturii române.[13] Matei Călinescu admite că „În absolut, Ierunca a avut fără îndoială dreptate şi pamfletele lui despre «turcirea» unor intelectuali români de vază au avut meritul de a reafirma nişte criterii morale şi estetice fundamentale, a căror percepţie se tulburase în România tragic dezorientată a acelor vremuri”[14] , însă rămâne la punctul de vedere al generaţiei sale, căreia i-a fost dat să se formeze în acel „coşmar istoric” şi mărturiseşte că „fără oameni ca Tudor Vianu, comunismul ne-ar fi mutilat intelectual şi moral mult mai profund decât a putut-o face.”[15] (s.n.)  Această generaţie, pentru care se pare că Tudor Vianu a fost omul providenţial, a fost mai puţin vulnerabilă la autopersuasiunea ideologică din timpul comunismului decât maestrul ei; „ros de îndoieli şi remuşcări, stăpânit de-o iremediabilă melancolie”[16], cum emoţionant îl caracterizează Matei Călinescu, gânditorul  mai speră o vreme să obosească nedreptatea, aşa cum el însuşi obişnuia să spună; însă amărăciunea şi decepţia, vizibile pe chipul său grav şi melancolic, se acutizează în ultimii ani de viaţă. Dintr-o evocare făcută de Ionel Vianu,  înţelegem că T. Vianu manifestă tot mai mult „un fel de refuz al vieţii. [...] Răbdarea, armonia şi echilibrul intelectual pe care le preconiza şi pentru care dădea exemplu păreau că au o limită. Jocul ambiguu în care intrase din dorinţa de a sluji cultura şi, prin ea, pe români, devenise un exerciţiu de echilibru excedent”[17] – scrie fiul său. Din portretul moral făcut de fiu tatălui, reţinem ipostaza gânditorului cu notorietate publică, a românului patriot în sensul deplin al cuvântului, a unuia „dintre cei care au contribuit la formarea unei conştiinţe naţionale mai înalte şi mai rafinate”.[18] (s.n.)

Într-un interviu luat de Ovidiu Şimonca, publicat în revista Observator cultural, nr. 261, martie 2005, Ion Vianu mărturiseşte că nu îi este deloc ruşine cu activitatea tatălui său în anii comunismului, ci dimpotrivă, este „chiar foarte mândru”[19]; recunoaşte că tatăl său a făcut unele concesii regimului comunist, „dar care au fost pur formale.”[20] (s.n.) Prietenii săi cei mai buni au fost elevii profesorului Tudor Vianu şi ei pot spune ce influenţă pozitivă a avut tatăl său asupra generaţiei de tineri. „Tudor Vianu – declară Ion Vianu – a menţinut influenţa culturii occidentale în România şi totodată respectul faţă de cultura naţională. A fost unul dintre puţinii care au făcut-o. În timp ce contemporanul lui, George Călinescu, care era un geniu, să nu uităm, a făcut nişte enorme trocuri, a sprijinit regimul comunist, a lăudat în modul cel mai pompos realizările socialismului.”[21] (s.n.)

Într-un alt interviu, Ion Vianu în dialog cu Marta Petreu, publicat în revista Apostrof, Nr. 9, medicul psihiatru şi scriitorul  trecut prin experienţa marcantă a exilului recunoaşte că a avut „privilegiul şi problema de-a fi fiul unui om celebru”[22] şi nu se sfieşte să spună şi el că a fost elevul tatălui său, pe care-l consideră singurul profesor pe care l-a avut (ceilalţi i-au fost „învăţători”). De la el a primit o „îndrumare majoră” şi câteva mari principii pe care le-a urmat mereu: „respectul pentru cultură, pentru tradiţia clasică, un cosmopolitism moderat. Dragostea de ţară care se transforma în durere sau mânie în faţa destinului ei. Şi o mulţime de cunoştinţe precise care mi-au fost transmise oral, nu prin cărţi. [...] Eu am citit, cred, destul de mult, dar unele lucruri esenţial le-am învăţat şi deprins din spusele tatălui meu. Totuşi, din programul ce mi-a fost transmis,  face parte şi îndemnul goethean: Devino ceea ce eşti. Un paradox, nu? Să ţi se spună de către un altul să fii ceea ce eşti tu. Am făcut ce am putut cu acest paradox.”[23]

Personalitate marcantă a culturii române, T. Vianu activează în comunism fără să-şi dezică structura spirituală şi morală, spre deosebire de prietenul G. Călinescu, adept al unei strategii a disimulării profitabile, construite din concesii, ironii, alunecări, mascări şi virtuozităţi care trec de barajul cenzurii. Când prezintă comportamentele unor oameni de cultură activi în comunism, în lucrarea sa O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX, Costică Brădăţan apreciază corect că, în comparaţie cu G. Călinescu, cazul lui T. Vianu este „şi mai complicat.”[24] În perioada interbelică,  este „vânat” de legionari din cauza condiţiei sale de evreu; în epoca postbelică este „vizat” datorită „occidentalismului” şi idealismului profesate consecvent până atunci. Aceste două drame „exterioare”, însoţite de o zguduitoare dramă „interioară” îşi pun definitiv pecetea pe destinul grăbit al cugetătorului. Evident că nu pot fi negate concesiile (nu compromisurile!) ideologice făcute regimului, concesii „minimale”, cum bine le califică C. Brădăţan într-o paranteză, prin raportare la ansamblul operei sale; ele l-au ajutat să-şi păstreze catedra de la universitate şi să ajungă academician, titlu pe deplin meritat. Nu trebuie însă exagerată dimensiunea acestora, şi nu trebuie „judecat”, cu atât mai puţin „sancţionat”, omul de mare nobleţe interioară prin prisma „indulgenţelor” politice inevitabile în perioada dictaturii comuniste.. „Situaţia lui – sesizează C. Brădăţan – era cu atât mai dificilă şi mai fără de ieşire cu cât el nu era nici destul de ataşat stângii ca să aibă o poziţie însemnată în « partidul interior » [...], dar nici destul de opus stângii ca să o poată privi cu totul detaşat, fără această „încercare de înţelegere pe care el i-a acordat-o.”[25] (s.a.) Considerăm că este de evitat „o judecată etică maximală”[26] care poate umbri „statura culturală şi umană a lui Tudor Vianu”.[27]

Gelu Ionescu, în Covorul cu scorpioni. Douăsprezece fragmente memorialistice, scriere esenţială a memorialisticii româneşti despre comunism, publicată la Editura Polirom, Iaşi, 2006, mărturiseşte că nu numai T. Vianu, „Comandorul” îngenuncheat de regimul democraţiei populare, ar putea fi condamnat pentru „colaboraţionism”, ci toţi colegii săi de generaţie lipsiţi de curajul gesturilor decisive, limitându-se la revolte  reprimate  şi la exprimare cu voce joasă a nemulţumirilor. „Rezistenţa prin cultură” a acestora, radiografiată cu amară luciditate, n-a fost, în opinia lui Gelu Ionescu (intelectual format la şcoala lui T. Vianu), decât o strategie ofensivă discutabilă. În opinia noastră, „rezistenţa prin cultură” a lui T. Vianu ar trebui înţeleasă din perspectiva idealului de a sluji cultura ţării sale cu  minime  indulgenţe conjuncturale. Aducem o mărturie grăitoare în această privinţă, făcută de către unul dintre foştii săi studenţi, Al. Husar, regretatul profesor de estetică al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Curios să vadă cum evolua mentorul său în contact cu marxismul,  s-a dus să-i audieze conferinţa despre Voltaire, ţinută la Ateneu. Cu satisfacţie,  a constatat că „se strecura prin marxism discret, subtil, cu eleganţă şi competenţă, fără niciun citat, fără nicio aluzie, o impunătoare, cel puţin în acel context, demonstraţie de forţă şi demnitate intelectuală. Mărturie a unui caracter.”[28] ( s.n.)  Din acelaşi interviu din care reproducem mărturia, mai reţinem cordialitatea şi generozitatea profesorului în relaţiile cu studenţii săi, cărora, dincolo de prelegeri, le-a lăsat „lecţii de-o caldă urbanitate, de-o rară moralitate.”[29] Aceste dovezi confirmă rectitudinea  intelectuală şi morală a Profesorului Tudor Vianu şi  „supt vremi” aprige.

În concluzie,  minimele concesii făcute de Vianu regimului comunist trebuie, mai presus de toate, înţelese; de judecat, nu se cuvine să le judecăm noi, cei ,,pătaţi” politic cu voie sau fără de voie; de plătit pentru ele, a plătit, credem noi,  însuşi T. Vianu, cu preţul unui  tacit suicid cathartic. La stingerea sa din viaţă, Tudor Arghezi scria memorabil într-o îndurerată  tabletă: „S-au isprăvit un om ales, o chemare, o melancolie, o eleganţă...”[30](s.n.) În ziua morţii marelui gânditor, T. Arghezi primea acasă ediţia princeps a studiului pe care acesta i-l consacrase: Arghezi, poet al omului.

 

 

---

[1] Tudor Vianu, Opere, 1, Scrieri literare, Antologie, note şi postfaţă de Gelu Ionescu, Ediţie îngrijită de Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu şi Gelu Ionescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 131

[2] Ibidem, p. 132

[3] T. Vianu, op. cit., pp. 132-133

[4] Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog. Memorii, Ediţia a III-a, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 144

[5] Ion Vianu, Notă liminară la poemul Arcadia, apud Tudor Vianu, Opere, 14, Corespondenţă; Interviuri; Poemul „Arcadia”, Ediţie îngrijită de Vlad Alexandrescu, cu un text de Gelu Ionescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1990, p. 647

[6] Ibidem, p. 648

[7] Idem

[8] Ibidem, p. 649

[9] Idem

[10] Idem

[11] Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, ediţia citată, p. 146

[12] Ibidem, pp. 146-147

[13] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 893

[14] Matei Călinescu, Ion Vianu, op. cit., p. 154

[15] Ibidem, p. 154

[16] Ibidem, p. 166

[17] Ibidem, pp. 551-552

[18] Ibidem, p. 553

[19] http://www.observatorcultural.ro/Am-vrut-sa-fiu-un-martor-Interviu-cu-Ion-VIANU*articleID_12821-articles_details.html

[20] Idem

[21] Idem

[22] Ion Vianu în dialog cu Marta Petreu, în  Apostrof, Nr. 9 / septembrie 2005

[23] Idem

[24] Costică Brădăţan, O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX, Postfaţă de Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 136

[25] Ibidem, p. 137

[26] Idem

[27] Idem

[28] Interviu: Al. Husar, „Caracterul dă autoritate sacerdoţiului critic”, de Vasile Iancu, în „România Literară”, 2005, nr. 24

[29] Idem

[30] Tudor Arghezi, O voce de dincolo, în Contemporanul, 25 iunie 1964, apud Vasile Muscă, Spusul şi de Nespusul. Meditaţii, însemnări, aforisme¸Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008, p. 39

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.