Kultural • Cocoşul, pasărea simbol

O întreagă mitologie referitoare la prezenţa cocoşului în existenţa şi în rânduiala lumii, de la debutul ei şi până azi, vine să depună mărturie în contra abuzului comis de mama vitregă şi progenitura ei, care vitregesc însăşi natura lucrurilor: " Cocoşul este în mod universal un simbol solar, pentru că prin cântecul său anunţă răsăritul soarelui" (D.S., vol. I, cap. Cocoşul ). Nu faptele, ci cântecul păsării l-a făcut vestit şi venerat în India şi în Japonia, Ţara Soarelui Răsare, unde cântecul său, armonizat cu al zeilor, a obligat-o chiar pe Amaterasu, zeiţa soarelui, să lase trândăveala şi să se arate din peşteră. La chinezi, cocoşul simbolizează prin înfăţişare şi comportament " cele cinci virtuţi : cele civile, creasta conferindu-i aspect de mandarin; virtuţile militare, datorită pintenilor; curajul, drept urmare a comportamentului său în luptă (...); bunătatea, pentru că îşi împarte mâncarea cu găinile; încrederea, datorită siguranţei cu care anunţă răsăritul soarelui". (idem, ibidem). Relaţia cocoş – soare era anunţată încă în Punguţa cu doi bani. Întinzându-şi aripile când părăseşte casa boierului, cocoşul eclipsează pentru câteva momente chiar soarele!  "Apoi cucoşul iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, ...". E de neconceput gândul că o babă cretină ţine aşa mândreţe de mandarin cu pliscul închis, cu virtuţile nemanifestate, dirijând un cor de găini în falset. Nici grecii nu sunt mai zgârciţi în a lăuda participarea cocoşului la momente memorabile ale mitologiei şi istoriei : " Cocoşul s-a aflat lângă Leto când i-a născut pe Apollo şi pe Artemis, al căror părinte era Zeus. De aceea, el este consacrat totodată lui Zeus, Leto, Apollo şi Artemis, adică zeilor solari şi zeilor lunari. Versurile de aur ale lui Pitagora recomandă în consecinţă : hrăniţi cocoşul şi nu-l sacrificaţi, deoarece este consacrat soarelui şi lunii". Cocoşul este pasăre psihopompă atribuită lui Hermes (Mercur), având rol de tămăduitor pe lângă vraciul Asclepios. Dorinţa de pe urmă a lui Socrate, înainte de sorbirea cucutei, se adresa lui Criton:   "Daţi-i un cocoş lui Asclepios". Cum se vede, evenimente cruciale din istoria culturală a umanităţii sunt marcate de cântatul cocoşului. Ar fi putut Socrate să spună, în clipa morţii, daţi-i o găină lui Asclepios? Sau Iisus, să-l prevină pe Simon – Petru că înainte de cântarea găinii se va lepăda de trei ori de el? Baba moldoveniană, în ignoranţa şi prostia ei împinse până la despotism, cere tocmai tă(c)erea cocoşului, sinonim pentru castrare. Baba şi Pitagora, baba şi Socrate, baba şi Iisus, iată o mostră de analogie între lumea noimelor şi lumea normelor. Iar Al. Cistelecan se va nedumeri de insolitele sinapse. Tăcerea cocoşului este eclipsă de soare, avea dreptate Gloucester. Pe acest fundal întunecat, fata moşneagului este îmbrâncită în lume. Momentul despărţirii de casa părintească are o încărcătură emoţională puternică, mai ales în lumea arhaică, aşa cum se vede şi în Povestea lui Harap-Alb, unde scenariul se repetă până la un punct după tipicul romanului cavaleresc. Craiul deghizat în piele de urs şi postat la cap de pod – punte îngustă şi loc de trecere ireversibilă între lumea rămaşilor aici şi lumea duşilor pe alt tărâm – ridică un obstacol înfricoşător, suficient de convingător pentru a întrerupe călătoria sau a da carte verde voinicului plecat spre împărăţia lui Verde împărat, şi el fără bilet de întoarcere. Nici în Fata babei şi fata moşneagului nu este loc de nostos, pentru că în spatele eroului aruncat în lume se închid porţile: ’’Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tatălui său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere’’ (s.n., I.P.).Eroii basmului nu ştiu nici ei câte zile, luni, ani merg, câte mări şi ţări străbat şi câţi duşmani înving până la capătul lumii, ajutaţi şi călăuziţi de providenţă, întrucât timpul se dovedeşte o noţiune relativă înainte să ne-o spună Einstein. Urcat pe tronul socrului, Harap-Alb nu se mai întoarce vreodată la curtea tatălui. În schimb, acel for ever este contrazis de fata moşneagului care  găseşte drumul de întoarcere spre casa părintească, şi asta în pofida previziunilor sumbre de la plecare. Pretextul ieşirii în lumea ostilă a fost găsit: fata lui tata este incorigibilă. Pregătită cu grijă şi regizată după un scenariu clasic, călătoria în plin necunoscut – adică "încotro te-a îndruma Dumnezeu" – nu impune un scenariu iniţiatic propriu-zis, întrucât fata are de acasă educaţia necesară adaptării la greutăţile vieţii, încât la final să vorbim de o Erfalung. Sub atenta supraveghere de sus, ea trece probe domestice (exersate cotidian la casa tătâne-său) care îi verifică datele esenţiale de caracter şi comportament. Despre iniţiere se poate vorbi, am făcut-o noi înşine prin anii 80, în Povestea lui Harap-Alb sau în Povestea lui Stan Păţitul. Fiul craiului greşeşte grav la întâlnirea cu Spânul, ieşind de sub povaţa tatălui, şi plăteşte cu capul încălcarea jurământului pe paloş. Era "boboc în trebi de acestea" când coboară în fântână, lăsându-se tâlhărit de Spân, dar pe parcursul încercărilor grele "mai prinsese la minte", sub îndrumarea calului, tovarăş şi sfetnic de nădejde. Spre deosebire de el, fata moşneagului nu are nici cal de călărit, nici paloş de purtat ( sic! ), nici bani sau documente. Merge per pedes, nu e sfătuită de nimeni şi întâmpină obstacole pe care le trece cu bun simţ, modestie şi hărnicie, graţie celor patru calităţi esenţiale puse în portretul ei moral.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta