Kultural • Consfătuiri…aproape furtunoase

Altădată, consfătuirile aveau loc înainte de începerea noului an şcolar. În anul acesta consfătuirile profesorilor de limba şi literatura română din şcoli gimnaziale şi din licee s-au desfăşurat spre sfârşitul lunii septembrie. N-am participat, cu regretul experienţelor anterioare de peste patru decenii de prezenţă activă. Apreciam asemenea consfătuiri (nu consfăduiri!) ştiinţifice, metodice şi psihopedagogice în care se crea atmosfera plenară atât de necesară şi, bineînţeles, de benefică învăţământului. Este adevărat că frecventau consfătuirile şi colegi ori colege, mai mult din obligaţie profesională şi de teama unor posibile, dar mereu amânate măsuri şi consecinţe punitive. Mai am şi acum nostalgia acelor forme de manifestare didactică, inclusiv a momentului de după încheierea lucrărilor, când, la începutul sezonului autumnal, în compania unor amici, uneori şi amice, prelungeam discuţiile, delectându-ne la o masă cu mici şi bere. Dar să abandonez amintirile, deloc idilice, spre a nu cădea într-o tristeţe iremediabilă, vorba pe nedrept uitatului George Topârceanu.

Nu părăsesc domeniul pe care l-am frecventat: învăţământul. De aceea voi continua demersul meu publicistic, în mod deliberat didactic, nu didacticist. Strict lexicologic şi semantic, cei care s-au dedicat învăţământului de toate gradele, trebuie să nu uite semnificaţiile profunde ale acestor două cuvinte: verbul (a se)consfătui şi substantivul feminin consfătuire. În MDN (Marele Dicţionar de Neologisme), verbul invocat este eminamente reflexiv, echivalent şi explicit sinonimic cu a se sfătui împreună, impunând un dialog interuman, al specialiştilor, concretizat în ipoteze, opinii şi concluzii constructive. Substantivul consfătuire denumeşte acţiunea de a se consfătui, o şedinţă de lucru în care se discută probleme de interes comun. Definiţia este utilă, chiar dacă mai păstrează unele reminiscenţe ale limbajului de lemn. Slujitorii şcolii cunosc asemenea sensuri ale cuvintelor. Mulţi dintre ei ar putea extinde exegeza semantică până la dimensiuni de disertaţie lexicologică, deloc anostă. Menirea consfătuirilor didactice este arhicunoscută şi azi, deşi trebuie să fie actualizată în permanenţă. Pe scurt consfătuirile nu au altă finalitate decât aceea de a conduce la perfecţionarea, optimizarea şi eficientizarea învăţământului. Cu ocazia consfătuirilor sunt preconizate şi proiectate direcţiile majore instructiv-educative care se vor concretiza de-a lungul noului an şcolar.

Din fericire în învăţământ, ca şi în alte domenii de activitate din societatea noastră, se menţin cele două categorii de oameni: unii care va să zică (demnitarii din minister, inspectorii judeţeni şi, parţial, directorii) şi alţii care va să facă (educatoarele, învăţătorii şi profesorii care lucrează cotidian, nemijlocit, în parteneriat subtil cu preşcolarii, elevii şi studenţii). Aşa se explică faptul că în anul şcolar precedent, cercul pedagogic al profesorilor de limba şi literatura română din Gorj a mers pe un drum neted nedeteriorat, proiectat la consfătuirile anterioare, sub coordonarea profesoarei Elena Roată. Cred că va fi greu de egalat nivelul calitativ al anului şcolar precedent, în activitatea celor trei cercuri, în care s-au evidenţiat competitiv profesorii de la Colegiile Naţionale Ecaterina Teodoroiu, Tudor Vladimirescu şi Spiru Haret. Paradoxal, inspectoratul judeţean (inspectorul general, inspectorii generali adjuncţi, inspectorul de specialitate) nu poate fi învinuit de deficienţe fictive, dacă le privim şi le comentăm prin prisma unor realităţi pozitive. De vreme ce unii profesori de elită refuză cu revoltă autentică, dar şi cu o doză de infatuare, într-o viziune temperamental-subiectivistă, să se implice în magma politică a parvenitismului şi nu au aspiraţia, poate nici vocaţia funcţiilor, ar trebui să se manifeste în limitele în care se complac. Nu-s adeptul compromisurilor, nici un profesor pensionar conciliant, dar mă consolez cu acea condiţie umană ridiculizată, dar atât de actuală, ca o fatalitate, de Caragiale, în viziunea căruia rămânem toţi români mai mult sau mai puţin oneşti.

Nu-mi rămâne, în final decât să explicitez titlul. În consfătuirile recente ale profesorilor de limba şi literatura română s-au auzit voci revoltate, care au ironizat şi au blamat Inspectoratul Şcolar Judeţean, vizaţi fiind, ironic şi sarcastic, inspectorul general, inspectorii generali adjuncţi şi noul inspector de specialitate. Atacurile au fost preconizate în mod deliberat şi declanşate spontan, în plen, avându-l protagonist pe redutabilul profesor de citire şi scriere Eugen Velican. Am afirmat, cu ani în urmă, când l-am apărat pentru rezultatele pe care le obţine cu elevii, şi repet acum, că mai ales prenumele diminutival şi amical Gelu m-a orientat spre celebrul personaj camilpetrescian Gelu Ruscanu, aspirant inadaptabil la o dreptate absolută. Fascinat de acest joc al ielelor, personajul amintit eşuează tragic prin suicid, ca victimă a intransigenţei şi impasibilităţii, inclusiv erotice. La consfătuiri, dacă, din bivuac s-ar fi prelungit aceste atacuri donquijoteşti, s-ar fi putut ajunge la o pastişă a celebrei comedii caragialiene, în varianta sugerată în titlul acestei colaborări publicistice.

P.S. Accept militantismul transilvan al distinsului meu coleg şi remarc profetismul, ca şi capacitatea de a intui prelungirea unor elemente din recuzita romantismului: schimbările guvernamentale, care se vor exercita de sus în jos, şi reminiscenţele de ascensiune şi cădere.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta