Kultural • Critica afluenţei

A critica societatea afluenţei (abundenţei, consumului, spectacolului) este o întreprindere deja datată (ţinând cont că în Occident acest lucru era o „modă” prin anii ’60-’70) şi neutralizată (J. Baudrillard a spus-o demult, critica face parte din sistem, este absorbită, nivelată de acesta). Totuşi, stările de lucruri actuale, cer o reconsiderare a cestui fenomen, un memento şi o redimensionalizare a criticii. Dacă cu jumătate de secol în urmă, chestiunea devierii societăţii a trecut din universităţi în stradă (vezi evenimentele din 1968), acum, în epoca media putem vorbi de o vizibilitate crescândă şi de o localizare efectivă a atitudinilor anti-capitaliste (fie că e vorba de teoreticieni oficiali, activişti, organizaţii, mişcări concrete de rezistenţă).

Înainte de a face cunoştinţă cu ideile câtorva autori, e necesară circumscrierea semantică a acestui concept de dată recentă. Affluenza (termenul englez oficial) este un cuvânt telescopat (afluenţă + influenţă) ce semnifică, atât o dureroasă şi contagioasă condiţie socială a împovărării, îndatorării, anxietăţii şi irosirii, rezultată din neobosita nevoie de mai mult, cât şi o inertă şi nesatisfăcătoare stare de spirit, datorată eforturilor de a ţine pasul cu schimbările (sociale). Acest termen este înţeles de asemenea, ca o metaforă a bolilor selfish-capitalism-ului, dar şi ca o obsesivă formă de dependenţă de creşterea economică. Raportată la indivizi, affluenza denotă incapacitatea acestora de a mai obţine plăcere din posesiunile materiale pe care le acumulează, bunuri ce le domină vieţile şi le deteriorează irevocabil relaţionarea personală cu ceilalţi, precum şi sentimentul fericirii.

De analiza anumitor dimensiuni ale acestui concept-umbrelă s-au ocupat printre alţii: K. Marx, H. Marcuse, T.W.Adorno, W.Benjamin, Henri Lefebvre, J.Baudrillard, Guy Debord, Pascal Bruckner, G.Deleuze, Gilles Lipovetsky ş.a. Din anii 2000 încoace, critica afluenţei s-a făcut video (sunt de remarcat documentarele lui Michael Moore; The Corporation; Surplus – Terrorized Into Being Consumers (2003); Radiant City; In Debt We Trust (2006); Zeitgeist; What Happend To Our Dream Of Freedom (2007); Food Inc.; Zeitgeist II (2008); Collapse; The Shock Doctrine (2009).

Baudrillard este primul disanghelist al consumerismului, este cel care realizează una dintre cele mai pertinente radiografii ale societăţii de consum: cotidianul este loc al consumului, un loc saturat de consum, ce nu mai permite afirmarea alternativelor - un cotidian inflaţionist. Cotidianizarea datelor vieţii se reflectă şi în subiectivitatea umană (în relaţia cu sine, cu ceilalţi, cu lucrurile, cu propriul corp). Am devenit individualităţi de sinteză, halucinaţi de căutarea fericirii, ideologizaţi de conformism şi civilizaţia drepturilor-libertăţilor. Suntem impulsionaţi de o etică puritană spre consum, suntem livraţi unei curiozităţi universale, ce ne gregarizează şi ne fragilizează. Corpul nostru este expus uni şantaj al identităţii, a ajuns obiect al mântuirii. Sexualitatea s-a abstractizat, nu mai este decât un semnificant temporar al unui corp asexuat, ce se epuizează în vizual.

Consumul ca datorie civică, impune de asemenea, reciclarea estetică a individului într-un proces uniformizator de design existenţial. Asistăm la un sfârşit al relaţionărilor (spontane, reciproce, simbolice) umane, la transformarea acestora în semne (consumabile). Ne schimbăm esenţa şi determinările, devenim caricatura propriei emancipări. De acum, „ludicul este cel care stabileşte tot mai frecvent raporturile noastre cu obiectele, persoanele, cu cultura, cu divertismentul, cu munca uneori, dar şi cu politica. Ludicul devine tonalitatea dominantă a habitusului nostru cotidian, tocmai în măsura în car totul, obiectele, bunurile, relaţiile, serviciile devin gadget (mărunţişuri de folos practic).

Pentru Guy Debord, societatea afluenţei se prezintă ca o proliferare de spectacole (de raporturi  între persoane, mijlocite de imagini, de reprezentări ). „Spectacolul în general , ca inversiune concretă a vieţii, este mişcarea autonomă a neviului...o viziune a lumii care s-a obiectivat”. „Spectacolul îi aserveşte pe oameni, în măsura în care economia i-a aservit deja complet – nu este altceva decât economia dezvoltându-se pentru ea însăşi...”

Potrivit autorilor, mai sus citaţi, s-a produs o transformare decisivă în viaţa contemporană a oamenilor, în fapt, o involuţie (de la a fi, la a avea…la a părea); cu alte cuvinte accesul la noi înşine, la ceilalţi şi la lume nu se face decât prin intermediul imaginilor şi al obiectelor de consum. Să ni-l imaginăm pe omul reificat al afluenţei fericit!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta