Kultural • Cruzimea şi cinismul ca spectacol al literaturii

de Dumitru Augustin DOMAN
Vizionari: 430
21 Mai 2010 Ora: 14:49

Boris Vian, în cei 39 de ani ai vieţii sale, a fost un veşnic neliniştit, un teribil şi un nonconformist căruia nu i-a rămas nimic străin din zbaterile unui artist care vrea totul. Astfel că el a cântat la alămuri în diverse formaţii de muzică progresistă, a scris cronici muzicale şi scenarii de film, a tradus din engleză... Dar el va rămâne în conştiinţa publică în primul rând ca un important prozator, Spuma zilelor fiind de mult timp şi încă şi astăzi un best-seller. Apoi, a scandalizat o lume întreagă cu romanul Voi scuipa pe mormintele voastre, roman ecranizat în preajma morţii sale. În aceste pagini am mai scris despre insolitul volum de povestiri Blues pentru o pisică neagră. În aceeaşi notă e scris şi romanul Smulgătorul de inimi (Editura Univers, Bucureşti, 2009, Colecţiile Cotidianul, traducere de Diana Crupenschi).
Un tânăr psihiatru trecător printr-un sat de pe malul mării o ajută pe o femeie să nască tripleţi, devenind astfel pentru o oră mamoş. Cu acest prilej, rămâne chiar în acea casă de pe faleză, un fel de om bun la toate. El se simte gol, ca un „butoi al Danaidelor”, şi vrea să se umple de pasiunile, emoţiile, gândurile, complexele şi ezitările celor din jur, ale celor pe care vrea să-i psihanalizeze. Dar în aproape un deceniu nu reuşeşte să psihanalizeze decât o pisică (vechea obsesie a scriitorului) şi pe bătrânul La Gloïre, o ciudăţenie de om, personaj parcă mitologic, care e blestemat să meargă toată ziua cu barca purtând acelaşi nume pe un râu roşu şi să strângă stârvurile de pe apă cu dinţii, pentru această muncă fiind răsplătit cu aur, cu mult aur, dar care aur nu-i foloseşte la nimic, pentru că n-are voie să cumpere nimic cu el, el trăind de fapt din „mila”/sila/ cinismul sătenilor.

Dar nu aceasta este cea mai insolită şi mai crudă scenă. În sat se petrec lucruri de-o cruzime şi de un cinism duse până la absurd: periodic, are loc un târg de bătrâni care sunt bruscaţi, agresaţi, umiliţi înainte de a fi vânduţi ca vitele; caprele şi porcii din sat fac autostopul dintr-un capăt în celălalt al falezei; un copil ucenic de tâmplar moare de epuizare fizică şi leşu-i este aruncat în apă ca un gunoi oarecare; preotul, în loc de slujbă, organizează spectacole groteşti în care, contra unor bilete de intrare, boxează cu ţârcovnicul şi se înjură urât şi gros cu enoriaşii; un cal e crucificat, un animal „cu ochii mari şi căprui, plini de lacrimi, descoperindu-şi dinţii lungi într-un surâs jalnic de scuză” – scenă demnă de condeiul lui Dostoievski; Clementine, mama tripleţilor, mănâncă biftec alterat, verde de mucegai, şi-şi curăţă odraslele de caca la fund cu limba...
Este vorba de o lume alienată, până la absurd, o lume agresivă, de-o agresivitate ca artă pentru artă, ca să zicem aşa. Personajele au nume care spun totul, care le sintetizează activitatea şi modul de a fi: Jacquemort, Angel, iar două domnişoare servitoare se numesc Culblanc şi Nezrouge... Jacquemort, tânărul psihiatru, nu se mai poate desprinde de satul de pe malul mării, acomodându-se cu violenţa localnicilor, ba adoptând-o el însuşi ca mod de comportare, deşi o face formal, parcă pentru... a fi în rândul lumii. Până la un punct, o serveşte docil pe mama tripleţilor care este obsedată de un singur lucru, de protejarea copiilor de toate relele reale şi imaginare de pe lume, de toate relele închipuite de mintea ei bolnavă. Deşi copiii sunt vioi şi inteligenţi şi dobândesc puterea de a-şi lua zborul, la propriu, nu la figurat. Nu le va folosi însă la nimic, pentru că vor sfârşi în cuşti metalice aurite şi mobilate cu pătuţuri de puf şi fotolii luxoase. Mama bolnăvicios de grijulie a găsit metoda extremă de a-şi apăra odoarele de tot ce le-ar putea pune viaţa în pericol: microbi, maşini, oameni răi, fiare... Dar romanul este şi o parabolă a libertăţii, la dorinţa Clementinei de a face ziduri cât mai înalte în jurul casei şi grădinii pentru ca fiii săi să nu poată ieşi în stradă, Jacquemort le desfiinţează şi pe cele existente, iar efectul este cel scontat de el, copiii rămânând în vechiul spaţiu.
Cât despre psihiatrul Jacquemort, el îi ia locul omului cu nume de barcă – La Gloïre – mort între timp, colindând râul roşu pentru a-l curăţa cu dinţii de mortăciuni şi de gunoaie, fiind răsplătit cu mult aur care nu-i va folosi la nimic.
Romanul are ritm alert şi e fragmentat mărunt cu capitole datate, ca file de jurnal, liniar la început, apoi datele devenind ...39 iunaugust, 55 iaprilie, 73 februnie, 98 apriaugust, 1 iulsembrie..., semn că timpul a luat-o razna, ca şi lumea din satul de pe malul mării şi poate ca şi lumea în general. Capitole întregi sunt tablouri de teatru absurd, concurând cu pagini din Beckett, din Mrozek, din Ionesco:
„– Ce e o slujbă?
– Păi, slujba înseamnă când sunt o grămadă de oameni într-o încăpere mare, şi mai e şi domnul popă care poartă nişte haine brodate şi le vorbeşte oamenilor, iar ei aruncă cu pietre în căpăţâna lui.
– Vorbeşti urât, observă Joël.
– Asta e tot? întrebă Citroën.
– Depinde, răspunse Jacquemort. Ieri după-amiază, de exemplu, preotul a organizat un spectacol foarte drăguţ. S-a luptat cu ţârcovnicul pe scenă, cu mănuşi de box, îşi dădeau pumni unul altuia, şi până la urmă toţi cei din sală s-au luat la bătaie.
– Şi tu la fel?
– Bineînţeles.
– Ce e o scenă?
– E un fel de podea care s-a ridicat în aer ca s-o vadă toată lumea. Oamenii sunt aşezaţi pe scaune în jurul ei.
Citroën reflecta.
– În sat lumea mai face şi altceva decât să se bată? întrebă el, destul de intrigat.
Jacquemort păru nesigur.
– Pe legea mea, zise el, nu mai fac altceva...”
Nimic din ce alcătuieşte cruzimea, urâtul, absurdul, insolitul, cinismul lumii nu-i este străin lui Boris Vian cel neliniştit. Zi-i Boris Vian şi totul e permis şi toate cele de mai sus sunt ingrediente fireşti ale spectacolului literaturii.