Kultural • Cucoana închipuluită

Să revenim la momentul despărţirii celor doi insoliţi convorbitori şi parteneri de afaceri, ţăranul şi cucoana. Dacă negustorul şi-a epuizat rolul, epic vorbind, cucoana rămâne în continuare protagonistul naraţiunii. Intrată în clubul select al fericiţilor, pe dânsa o aşteaptă o bătrâneţe lungă, liniştită bucurându-se de privilegiile unei văduvii consolate. Scutită de griji materiale, asigurată în contra morbului urâtului, o aşteaptă otiul, o trândăveală activă şi lascivă. În schimb, pe el, disperatul, îl aşteaptă negoţul. Cele două cuvinte se află în strânsă relaţie de antonimie, căci negotium este negarea lui otium ,a inactivităţii: „Dar ce mai atâta vorbă? Cum s-a dus ţăranul, cucoana cea pâşină şi spăşită face o cutie de argint poleită cu aur, îmbodoleşte sfânta pulă în bumbac stropit cu arome, o aşează ş-o încuie în cutie ca pe un odor nepreţuit, ia cheia la sine şi când îi venea haghiţele se aşeza gospodăreşte pe treabă, îşi astâmpăra pofta, şi ca mai ba să-i ducă dorul, sau să umble pe apucate, ca până atunci. Se închipuluise biata cucoană cât se poate de bine pentru bătrâneţe... „Dicţionarul este neiertător cu văduva făţarnică. Prin spăşiene  DEXI înţelege  „atitudine de pocăinţă şi de smerenie, atitudine de modestie şi de nevinovăţie (prefăcută) (Din sl. suspasenije) etc.

Din acest moment Creangă începe o altă poveste, mai agitată şi mai prăpăstioasă decât prima, aşa cum se întâmplă şi cu alte texte ale sale, cum ar fi Povestea lui Harap- Alb. Simbolurile sacre se degradează brusc în fabula unei anecdote groteşti, savuroasă în sine, suculentă şi amară, ticluită să mulţumească aşteptările cele mai pretenţioase ale amatorilor de literatură licenţioasă. Caracuda, căreia îi este dedicată, jubilează, iar duduca din Vaslui, ipotetica inocentă, sau o alta dedată la fineţuri livreşti ar fi putut citi relaxată, cu o singură mână (d’une seule main), povestea păpuşoiului bârzoiat, crescută şi înflorită pe malul Bahluiului. Îi lăsăm să se amuze pentru că oricum aceşti lectori nu pricep mare lucru din Povestea poveştilor, în afară de anecdotica burlescă. În stratul ei cel mai adânc, badineria lui Creangă ascunde o dramă religioasă de proporţii, abil decelată într-un scenariu grotesc şi hazliu. În primul act al ei, de care ne-am ocupat până acum, era vorba de o natură devirilizată căreia Domnul îi aduce infuzii periodice de energie şi sens-ualitate, apelând la persoane, mijloace şi sfinte metode care mai de care mai trăsnite, însă eficiente în plan terestru. În actul doi se insinuează coroziv o dramă a omului religios d. Hr., ajuns să se bucure cu necumpătare de darul divin căruia îi schimbă rostul şi portul. Ceea ce se arătase a fi semn de fecunditate, belşug şi salvare a unei lumi degenerate, devine, în cazul cucoanei, plăcere păcătoasă. Bunul Dumnezeu îşi coborâse sfintele scule, ca să-l parafrazăm pe Arghezi, până la păpuşoi şi la tubercule. Tarlaua vrăjită, spaţiul inepuizabilei vitalităţi cosmice slobozite în ţarină, se restrânge la imaginea odăii unde are loc, în taină, ritualul şui al unor desfătări onanistice.

Nu ştim cum se va fi descurcat negustorul cu mascaralele din car, însă naratorul ne asigură de succesul brut al afacerii, cunoaştem doar întâmplarea de pomină a uneia dintre ele. Chit că pe obor crescuseră în număr incomensurabil („sute şi sute şi mii de mii „), una singură are destin epic exemplar, în aşa fel încât Povestea poveştilor devine Povestea pulei. Titlul generos de Halima în devenire decade în subtitlu, deşi fiecare mătărângă distribuită clientelor îşi are potenţiala ei poveste. Noi citim doar aventura fantasmagorică a uneia dintre ele, regina poveştilor în curs de născocire. Între cele două falii ale poveşti, între titlu şi subtitlu se acumulează o tensiune ideatică imprevizibilă care grăbeşte naraţia. Ne învârtim într-un cerc vicios de referinţe cultu(r)ale în care aceleaşi simboluri, păgâne şi creştine, se îngână şi se iau în răspăr, generând lanţuri duble de semnificaţie.

Comentatorii lui Creangă au amintit cu oarece sfială de cele două poveşti ale lui Creangă, Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor, mulţumindu-se la a le nara în perifraze transparente. Alţii, mai iscoditori, au aşezat-o pe ultima în tradiţia literaturii erotice a evului mediu, rezumând-o cu perdea, fără să ne/se lămurească în vreun fel dacă prozatorul nostru avea sau nu cunoştinţe de aceste scrieri mai mult sau mai puţin prohibite la noi. Le cercetase Creangă? Unde, când? Care dintre ele i-au fost cunoscute şi după ce surse? Direct, sau din gura altor povestaşi?  Asta şi pentru că porumbul fusese adus  în Europa în secolul 16-17 (blė de Turquie, blė d’Inde) iar în  Valahia-Moldova intrase pe la sfârşitul secolului 18, iar poveştile parazitare pe ştiuleţi apăruseră, bănuim, ceva mai târziu. Aşa că povestitorul nostru poate fi suspectat mai degrabă de originalitate decât de darul imitaţiei. Iată ce scrie Luke Mc. Pitoo, entuziastul cititor al poveştii lui Creangă, până acum singurul comentator autorizat: „Ar fi putut foarte bine Povestea pulei , în ciuda neanonimatului ei, să figureze în vasta antologie de folclor erotic publicată la finea veacului nouaşpe, în Germania, sub intitulanţa de Kriptadia. Tema păpuşoilor faloforici, laitmotiv al istorisirii humuleştene, îi decelabilă, s-o spunem drept, în varii opere erotice evropeneşti: bunăoară în Parapilla lui Borde, poem emanat dinspre Novella dell’Angelo Gabrielle. Nimic uluitor în asta nu e. O ştia foarte bine un colecţionar renascentist ca Poggio Bracciollini, bun preţăluitor al noveletelor curse din izvorul indo – european, ori Afanasiev, cel cu Poveştile secrete ale Ruşilor, editate şi de Apollinaire în colecţia-i  <<  Maîtres de l’amour >>  din cea Bibliotheque des curieux.”

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta