Kultural • Dăbuleniada

E sâmbătă cam de dimineaţă. Strada Mircea Eliade pare încă adormită în buruienile care cresc nestingherite mai mult noaptea decât ziua. Sunt un nostalgic năpădit de vechi amintiri care-şi face rondul din interes. Între Sala Floreasca şi Studioul Al. Sahia, pe mâna stângă cum te uiţi spre Restaurantul Pescăruş, toată lumea încă doarme sau nu se mai regăseşte demult în noile cărţi de imobil. Case cândva supravegheate cu grijă şi mare discreţie de alţii sunt lăsate de izbelişte, apărate acum doar de nişte potăi care dorm şi ele de-a latul porţilor ferecate cu lanţuri ca lumea. Pe uliţele laterale se lucrează în curtea câtorva imobile care vor arăta cu totul altfel cât de curând. Multe, modificate cu acte-n regulă, urâţesc deja de câţiva ani buni cartierul. La bordura trotuarelor personalizate în culori vii fără ştirea primarului de sector, maşini de ultimă generaţie achiziţionate cu bani cheş şi împodobite cu numere scurte stau aliniate ca într-un shoowrom auto cu pretenţii. Sub ele alte potăi dorm fără griji şi nevoi. E o linişte parcă avansată la excepţional şi aşternută peste caldarâmul de piatră cubică din varii motive. Nu mişcă nimeni. În incinta câtorva intersecţii, ca din întâmplare îşi fac de lucru nişte muncitori echipaţi în salopete inscripţionate la vedere cu sigla unei multinaţionale agreată până la urmă chiar şi de primarul general. La câţiva metri de ei, în Logan-uri cumpărate la mâna doua, ascultă muzică de sezon câţiva tipi tineri cu nişte căşti minuscule de culoare gri-şobolan înfipte în urechea dreaptă şi cu privirea măturând strada la intervale dinainte stabilite.

Soarele e pe cer cam la un stat de om. E prânzu’ ăl mic. Unora li s-a făcut foame. Alţii, cei mai mulţi, par sătui de muncă şi de viaţă. Dinspre lac, o masă de aer cald se prelinge pe furiş printre posturile fixe de pe str. Mircea Eliade. La umbra câtorva sălcii pletoase, lebedele albe şi negre încearcă să se acomodeze cu apa murdară, cu raţele din partea locului şi cu puţinii îndrăgostiţi sezonieri. Gardienii veghează motivaţi de jumătatea de normă în plus pe care şi-o asumă pe bază de declaraţii scrise citeţ, lunar şi de mână.

Gata! E ora… Trece preşedintele. Două antemergătoare cu sirene convenţionale, un BMW dintre cele mai late face pârtie, apoi alte două BMW-uri par a presa din mers şi cu eleganţă maşina preşedintelui, alte două ţin trena convoiului oficial, urmează o maşină de crucea roşie dotată cu cele necesare şi la sfârşit… o altă maşină cu cine ştie ce încărcătură. În total doar… zece. La volane se văd nişte şoferi chipeşi, cu toate gradele posibile la activ, obligatoriu cu ochi albaştri, atârnaţi de scări în poziţii nefireşti şi mânuind la vedere armamentul din dotare, totul pentru impresia artistică. Puţinii trecători rămân de bună voie locului, sideraţi, tâmpi şi cu gura căscată. Preşedintele, degajat, pare sănătos văzut pe fugă prin ferestrele cu geamuri groase şi dublate pentru orice eventualitate. La fel se vede şi Maria Sa. Amândoi stau picior peste picior pe bancheta din spatele limuzinei, lată cam cât un trotuar şi rece ca un afet de tun din inventarul Muzeului Militar. Schimbă succinte impresii despre vara pe care o parcurg, fac din când în când cu mâna prezumtivilor aliaţi din popor cu discreţia impusă de protocol şi se gândesc la…şopingul ce urmează să-l facă de data asta la… Dăbuleni, patria lubeniţelor, adevărat brand pentru Oltenia şi nu numai.

De la Bucureşti la Dăbuleni, coloana oficiala spintecă ţara pe fugă conform cu desfăşurătorul aprobat în unanimitate de toţi participanţii la trafic. La intrarea în localitate sunt întâmpinaţi de admiratori mulţi poziţionaţi la stânga sau la dreapta pe bază de tabel nominal. Grămezile de lubeniţe ridicate pe partea stângă şi pe partea dreaptă a drumului fac parte şi ele din decor. În uralele prieteneşti şi de bun venit, preşedintele dă proba dragostei lui faţă de popor, coboară cu vizibilă părere de rău din limuzina neagră şi urcă sprinten şi fără gardă de corp într-un Logan blindat cu discreţie şi achiziţionat prin programul Rabla. Conduce cu eleganţă printre munţii de lubeniţe, zâmbeşte lumii cu interes şi face în gând socoteala procentelor. Electoratul pare a-i fi ataşat. Drept dovadă sinceră de curaj şi dragoste pentru preşedinte, cineva-i cere un autograf pe o… lubeniţă, exclusivitatea pentru o fotografie de familie şi măcar prima strofă din imnul naţional. Preşedintele dă autografe fără număr, face poze cu cine vrea şi cu cine nu vrea şi o fredonează cu… profesionalism. Face un tur de orizont cu un elicopter aflat la faţa locului ca din întâmplare, mai strânge cu afecţiune câteva mâini, se iscăleşte cu litere mari de tipar pe câteva zeci de lubeniţe cu speranţa că le va creşte preţul la vânzarea cu amănuntul, îşi ia la revedere pe fugă şi pleacă cu portbagajele pline. Mătură hotărât şi în mare viteză localităţi mici şi mari din Oltenia. În fapt de seară descinde la Râmnicu-Vâlcea, unde de ochii lumii şi după tradiţia locului, la Măru’ lu’ Paul Popescu din gradina publică a oraşului îşi dă întâlnire cu Maria Sa. Gestul prinde bine la public, apoi evită electoral întâlnirea cu candidatul Radu Duda aflat şi el într-un excurs cultural, dă o raită prin piaţa agro-alimentară ca să afle de la producători preţul lubeniţelor şi în aplauzele spectatorilor cu abonamentele vizate la zi intră în teatru cu intenţia de a viziona în întregime un spectacol. Pe aplauzele de final pleacă şi-n fapt de seară ajunge cu alai cu tot la Bucureşti. A fost o zi plină. Şi bogată.

Noaptea se lasă grea peste capitala ţării. La punctele fixe de pe str. Mirce Eliade, câţiva tineri voluntari mâncă lubeniţe de Dăbuleni aduse de chiar preşedinte României.

Pe lacul Bordei tocmai s-a anunţat moartea unei lebede albe… Semn rău?

Vasile VASIESCU

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta