Kultural • Dănilă Prepeleac, un pustnic ratat şi un negustor falit

Citite în răspăr, poveştile sunt ceva mai complicate şi mai nuanţate decât s-ar crede. Starea de sănătate virilă şi fecunditate a lumii sunt mai uşor de urmărit în Dănilă Prepeleac, unde Creangă regândeşte compoziţia personajului: cei harnici şi miloşi sunt devirilizaţi, iar cei leneşi şi netoţi debordează de potenţă. Fratele chiabur era bogat „pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila”, dar nu are copii. Sterilitate explicabilă, poate şi pentru că fratele mai mare nu prea ştia unde să pună mâna, vorba lui Vasile Hârgăoaie din Povestea lui Ionică cel prost, şi are o consoartă frigidă, inaptă pentru procreaţie: „pestriţă la maţe şi foarte zgârgită”. În schimb, raportul dintre dar şi amar, comentat de Creangă şi în Povestea lui Harap-Alb, arată altfel în casa fratelui cel mic: prostie şi fecunditate la bărbat, milă, rodnicie şi hărnicie la femeie: „Iar cel mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte, şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgârcită. Vorba veche: <<Tot un bou ş-o belea>>”. Mândreţea de boi cudalbi, tineri şi ţintaţi în frunte, par mai degrabă fantasmele libidinale ale lui Dănilă, Duman şi Tălăşman fiind singura avere a acestui personaj care cumulează lenea şi prostia. În rest, o curte goală de obiecte, cu un prepeleac răsfăţându-se triumfalic în mijloc: „atâta odor avea şi el pe lângă casă făcut de mâna lui”. Un prepeleac, substantiv comun, devenit nume propriu, definitoriu pentru un om. Într-o vreme când gospodăria era autarhică, Dănilă este total dependent de uneltele din gospodăria fratelui cel bun. O curte pustie pentru un om cu iniţiativă zero, un alt Nătăfleaţă aşteptând să îi pice para mălăiaţă din părul-prepeleac. Un veşnic îndatorat, un încurcă lume trăind in terra stultorum, şi un căpos: „Dar, cum am spus, omul nostru era un om din aceia căruia-i mânca câinii din traistă, şi toate trebile câte le făcea, le făcea pe dos”. Un individ păgubos, de teapa acelora întâlniţi de bărbatul plecat de acasă (Poveste – prostia omenească) să exploreze imperiul prostiei, văr cu neisprăviţii care cară lumina cu oborocul, lucrează carul în casă ori urcă vaca pe şură. Un individ conceput de un Creator aflat în lipsă gravă de inspiraţie, după cum se exprimă tolerantul său frate: „Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut”. În altă parte, acestor oameni de umplutură li se zice, pur şi simplu „butuci”. În lipsă de alte însuşiri, omul nostru este identificat cu singurul obiect ieşit din mâna lui: prepeleacul. Întoarcem paginile spre glosarul întocmit de Elisabeta Brâncuş: „prepeleac, s.n. par cu braţe, înfipt în pământ de care se atârnă, slujind drept cuier, oalele ca să se usuce”. Glosarul ediţiei Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri (Ed. ErcPress, Buc., 2009) adaugă şi altele utilităţi: „prăjini pe care se clădesc căpiţele”. În copilărie, prepeleacul din curtea tatălui meu era un păr pădureţ tăiat din pădure, cu multe ramuri, în care dormeau vara găinile.

În textul lui Creangă, prepeleacul ar face parte dintre obiectele de mobilier ale bucătăriei arhaice. Dacă ne uităm în text însă, Creangă nu precizează utilitatea imediată a obiectului făcut de Dănilă. Îl plantează în mijlocul curţii, lăsându-ne să îi ghicim rostul şi simbolistica. Ceea ce şi facem. Dar, oricum am lua-o, oricât de pudici am fi la închipuire, cumintele glosar ne bagă la idei, trimiţându-ne la alte glose folclorice. Parul din ograda omului cu „o mulţime de copii” pare a fi de aceeaşi esenţă cu oiştea lui Irimiea, ridicată pe verticală. Să recunoaştem încă o dată că în plăsmuirile lui Ion Creangă obiectele se joacă nestingherite de-a tata şi mama. Nu există nicio îndoială în privinţa simbolismului falic al parului cu pricina, şi, cu atât mai puţin, al oalelor sprijinite în el. Pentru detalii dăm fuga la cartea lui Ivan Evseev, ca să nu se creadă că inventăm noi ceea ce Creangă nici cu gândul nu gândea: „Prima şi cea mai veche linie simbolică e cea care uneşte vasul (oală, ulciorul) şi corpul uman, cel feminin în speţă: precum orice vas conţine ceva preţios sau de importanţă vitală, tot aşa şi corpul uman (sau numai inima sa) cuprinde <<sufletul>>. Vasul, din cele mai vechi timpuri, a fost asimilat cu uterul matern; de aceea, vasele sunt simboluri ale zeităţilor naturii, iar cele mai vechi vase au trăsături antropomorfe. Simbolismul uterin al vasului este explicat în terminologia altchimică, unde el este uterus în care se naşte filius philosophorum – piatra filosofală (Jung, Psy. et Alchim., 309)”.

Simbolismul funerar al oalei nu ne interesează aici, el fiind cunoscut la numeroşi scriitori, dar nu putem trece cu vederea bogatul simbolism nupţial, unde oala are semnificaţia „plinului”, „adică a belşugului şi fecundităţii; mirii sunt întâmpinaţi cu vase pline cu apă /…./ într-o interpretare şi mai concretă, vasul ceremoniei nupţiale este chiar simbolul miresei…”. De mirare că Ivan Evseev ocoleşte tocmai nunta de la Cana Galilelii, unde Iisus cere nuntaşilor să umple vasele cu apă pentru a le preschimba în vin. Chiar şi în folclorul licenţios se cântă: „Pavele, lovi-te-ar boală,/ mi-ai făcut burta ca oala…”.

Am insistat pe acest simbolism, deloc surprinzător, al oalei atârnate în parul cu braţe multiple întrucât el menţine lectura în sfera aceleiaşi teme a familiei, a nunţii, şi a procreaţiei. Boii ţintaţi în frunte şi numai buni de pus în jug („fă-te jugul meu de carne…” – scrie Arghezi) sunt schimbaţi pe un car cu proţap (şi el simbol falic) pe care Dănilă îl abandonează în schimbul unei capre nărăvaşe, lăudată de stăpânul ei în termeni morali. Şi acum să revenim la drumul falimentar spre iarmaroc, revăzând fiecare schimb propus de Dănilă. Negustorul nu poate controla animale şi păsări cuprinse de febra împerecherii. Capra, animal impur asociat diavolului, este, după o veche credinţă a românilor, o creatură malefică: „Dumnezeu avea oi şi Sarsailă – capre, pe care le făcuse aşa cumu-i el”. Revenim la Creangă: „ – Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea să-ţi dau carul ista? – Apoi….dă….capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună de lapte”. Omul îşi laudă capra oferită la schimb în termenii folosiţi despre capra văduvă, când ea se autoprezintă, apărându-şi onoarea asaltată de lup: „apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt”. Săritura peste garduri şi păzirea bortei din gard, iată metafore consacrate pentru a numi cuminţenia sau necuminţenia femeii în lumea arhaică.

Schimburile banale de lucruri animate iau dintr-o dată o altă întorsătură. Prepeleac dă tot peste animale neliniştite, apăsate de libidou. Capra lăudată nu îşi desminte specia („Da capra tot capră; se smuncea în toate părţile, …”), încât Dănilă pe loc se decide s-o dea pe o gâscă-gânsac, şi el pregătit pentru perpetuarea speciei: „ – N-ai nimerit-o, că nu-i gâscă, ci-i gânsac; l-am cumpărat de sămânţă. – Da, dă-mi-l, dă-mi-l! Că-ţi dau şi eu o sămânţă bună. – De mi-i da ceva adaos, poate să ţi-l dau; iară de nu, norocul gâştelor de-acasă; că are să facă un otrocol prin ele, de s-a duce vestea! În sfârşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! Apoi înşfacă gânsacul, şi pleacă tot înainte spre târg. Când ajunse în târg, gânsacul, dorit de gâşte, ţipa cât îi lua gura: <<ga, ga, ga, ga>>! – Na! C-am scăpat de dracul şi am dat peste tată-său: acesta mă asurzeşte! Las’, că te însor eu şi pe tine acuş, măi buclucaşule! (subl. ne aparţi, I.P.)”

Fantezia lui Creangă şi-a găsit încă o dată paradigma propice câmpurilor semantice ale sexualităţii. Dar toate aceste structuri ale imaginarului – obiecte, animale şi păsări semiotizate – se salvează de la gratuitate în metafora cuprinzătoare a nunţii. Mărunte operaţii de troc arhaic se fac în limbaj prenupţial: Prepeleac mărită capra, însoară gânsacul. În final, Dănilă, omul pacoste, îşi abandonează familia şi fuge în pădure, luând cu sine şi iapa fratelui. Motivaţia gestului este făcută tot în limbajul ambiguu al ceremoniei nupţiale: cântecul de iertăciune al miresei: „Iapa? Las’ pe Dănilă, că ştie el unde-a duce-o: să-şi ieie iertăciune de la boi şi ziua bună de la car.”

În gospodăria rurală evocată în Poveştile, Povestirile şi Amintirile…lui Creangă, spada şi cupa analizate de G. Durand în Structurile antropologice ale imaginarului (Ed. Univers, Buc., 1978) îşi găsesc numeroase corespondenţe obiectuale, care, fie că ţin de regimul diurn sau de cel nocturn al imaginii, au un simbolism pe cât de diversificat, pe atât de proaspăt. Acest pansexualism coborât până la nivelul uneltelor casnice nu trebuie căutat cu lumânarea, pentru că este limpede ca lumina zilei.

Prepeleacul în care atârnă oalele sau peste care este aşezată căpiţa cu fân (yonizată) dă numele unui bărbat priapic, tată peste o „mulţime de copii”. Lăsând însă la o parte explicaţia de dicţionar despre parul cu crăcane pentru oale-placente, să revenim la text, ca să nu fi bătut câmpii degeaba. Este pasajul în care se spune că Dănilă ia hotărârea de a merge la târg, tocmai la spartul târgului: „Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că aşa era porecla, pentru că atâta odor avea şi el pe lângă casă făcut de mâna lui)”. Paranteza nu vorbeşte, precum glosarul, de „par cu braţe”, înfipt în pământ pentru oale vechi şi ulcele tinere puse la uscat. Textual, Dănilă avea pe lângă casă atâta odor, cuvânt folosit şi în Povestea Poveştilor unde odorul nepreţuit, pupat în bot de cucoană, este falusul activat pentru femeieşti trebuinţe. Să fie odorul din Dănilă Prepeleac total străin de natura şi simbolismul avute în povestea corozivă? E adevărat că odorul nu mai este crescut nebuneşte pe ogor, şi că se răsfaţă în bătătură. El este opera lui Dănilă-„făcut de mâna lui” (sic!)-, un obelisc închinat fecundităţii şi vitalităţii. Coloana lui, un artefact ieşit tot din închipuluirea povestitorului, chiar dacă nu i se mai spune „odor nepreţuit” şi nu mai este beatificat, culcat în cutia aurită, cum se întâmpla dincolo. Creangă închipuie închipuluirea însăşi, o sexualizează, caută alte obiecte predispuse la dezmăţ simiotic. A închipului este un verb propus limbii române de Ion Creangă, un produs lingvistic original 100%. Lăsând ruşinea la o parte, i-am studiat familia de cuvinte. Vrem, nu vrem, o glosă lingvistică e literalmente necesară. Cuvântul se compune din două verbe diferite şi un substantiv în dativ, complement indirect la origine: „se închipuluise bine cucoana”, adică se închinase pulei; ar fi prima echivalare. Dar închi- nu este, singură, tema verbului a închina. Închi- poate veni, prin derivare regresivă, de la a închipui, închipuire, a imagina. Şi atunci ar rezulta un alt verb, a închipui fapte în jurul pulei, a falusului, a născoci mereu situaţii comice pe tema sexualităţii. O singură silabă, -lu- slujeşte două verbe, a închina, a închipui, şi ea va fi cheia unei poetici bazată în principal pe calambur. Aşadar, verbul, folosit o singură dată privitor la afacerea cucoanei, ar avea primul sens. Verbul respectiv stă însă la temelia imaginarului creangălian. El născoceşte mereu alte istorii corozive, pune măşti în jurul semnificanţilor când nu mai are personaje, dintr-o nevoie explicabilă de a înveli, de a proteja vorba proastă. Şi de-a o promova prin tot soiul de semnificanţi insoliţi.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta