Kultural • De la intertext la inter - referent

Aşa cum anunţam în numărul precedent, vom încerca să schiţăm în continuare un model de referent considerând textul dintr-o perspectivă dinamică, adică drept o structurare şi nu o structură, drept o transformare a altor texte. În acest sens, vom transfera anumite principii privitoare la referent, elaborate de cei doi teoreticieni evocaţi anterior, într-un context teoretic nou, unde opera literară nu va mai fi o entitate închisă şi statică, ci o realitate în perpetuă devenire prin faptul deschiderii sale către lumea universală a textelor, atât la polul scriiturii, cât şi la acela al lecturii. Iar pentru aceasta vom apela, aşa cum se va putea vedea în continuare, la perspectiva pe care noţiunea de intertextualitate o poate oferi asupra dinamismului funcţionării textuale.

 

Noţiunea de intertextualitate a fost elaborată de către Julia Kristeva, în două lucrări datând din deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, pornind de la termenul  de dialogism, pus în circulaţie de către teoreticianul rus, antiformalist, Mihail Bahtin. Autoarea propune o viziune procesuală, transformatoare despre textul literar prezentat drept „un mozaic de citate: orice text este rezultatul absorbţiei şi transformării unui alt text. În locul noţiunii de intersubiectivitate se instalează aceea de intertextualitate, limbajul poetic citindu-se cel puţin drept dublu.”(Julia Kristeva, Séméiotiké. Recherches pour une sémanalyse, Seuil, 1969, p.146.) Iar ceva mai departe, în aceeaşi lucrare: „Textul străin este absorbit de către paragrama poetică fie ca o reminiscenţă [...], fie ca un citat ... ”(p. 194). La rândul său, semnificatul poetic „nu poate fi considerat ca relevând despre un cod unic. El este locul de intersecţie al mai multor coduri (cel puţin două) aflate în relaţie de negaţie unul în raport cu celălalt.” (Ibid., p.255).

Câţiva ani mai târziu, într-o altă lucrare de referinţă asupra intertextualităţii, J. Kristeva redefineşte acest concept, prin intermediul modelului pragmatic al teoriei actelor de limbaj, drept o generalizare a „economiei de dialog” bazată pe funcţia presupoziţională a discursului. Fenomenul intertextualităţii nu va mai fi considerat drept un raport de simplă citare-transformare a unui text anterior de către un altul ce s-ar construi pornind de la acesta, ci ca un raport de presupoziţie. Textul străin devine astfel un obiect de presupoziţie precum replicile din cadrul unui dialog, în limbajul de comunicare: „Astfel o întrebare îl obligă pe destinatar la un răspuns sau la un refuz de răspuns(...). Tot aşa o negaţie presupune că enunţul afirmativ a fost acceptat  de către interlocutor. [La rândul lor, prin analogie,] textele (...) presupun mai multe clase de discurs, contemporane sau anterioare pe care şi le apropriază pentru a le confirma sau respinge, în orice caz pentru a le poseda. Ca şi cum celelalte texte (dar totodată şi celelalte naraţiuni, metalimbaje sau teorii) ar exercita o constrângere asupra textului modern desemnându-i un cadru de dialog, respectiv un univers semantic de luat în discuţie.”

(Révolution du langage poétique, Seuil, Coll. Tel Quel, 1974, pp. 337-338) Altfel zis, un text literar se află prins într-o reţea în cadrul căreia el este chemat să se constituie într-o tentativă de răspuns în interiorul unei problematici care îl transcende, aşa cum într-o dezbatere, tema în discuţie îi transcende pe participanţi realizându-se, totodată, parţial prin fiecare dintre aceştia.

Or acest „univers semantic de luat în discuţie”, altfel zis problematizant, relevă despre sfera conflictului, a dinamismului, a interrelaţiei dintre Acelaşi şi Altul, ceea ce exclude staticul. În acest caz, credem că se poate avansa ipoteza că opera literară – ca macro-semn luat în ansamblu – proiectează nu „o lume”, aşa cum susţine Paul Ricoeur, ci simultan, două modele de realitate în raport de interacţiune dialogică, altfel zis, două perspective asupra aceleiaşi „matrice existenţiale”, spre deosebire de modelul ştiinţific care, doar el, prezintă efectiv o „imagine” unitară a entităţii reale vizate.

Modelul ştiinţific este, prin urmare, rezultatul final, închis, cu caracter de verdict, fie şi pe termen scurt, fondat pe un demers teoretico-experimental sau, pentru a risca o imagine, este segmentul solidificat, „coagulat” cu care se încheie devenirea unui proces cognitiv având ca etapă preliminară fluiditatea dinamică a structurilor de limbaj de tip artistic sau care ţin, cel puţin, de natura imaginarului. ( În plus, chiar şi la baza oricărei teorii ştiinţifice se află o etapă preliminară ţinând de intuiţie şi sensibilitate, într-un cuvânt de imaginar. Să ne amintim istoria lui Newton cu mărul ce precedă, ba chiar constituie imaginea inuitivă fundamentală ce se află la originea teoriei atracţiei universale.)

Cât despre referentul artistic, acesta nu trimite, după cum vedem, la „stări ale lumii” ci exact la fluiditatea proceselor care conduc ipotetic la acestea, adică la ceea ce constituie echilibrele relative ale devenirii. Iar aceste echilibre relative ale devenirii fenomenale constituie tocmai referentul discursului ştiinţific, obţinut prin operaţiuni de selecţie şi negaţie în plan argumentativ şi conceptual. În universul multistratificat al diferitelor tipuri de limbaj, referentul artistic s-ar situa astfel în zona fluidă a procesului epistemologic care precedă sau succede acelor momente relativ fixe, coagulante, instituite de către cunoaşterea ştiinţifică în plan conceptual.

Opera, ca text arbitrar încheiat, constituie modelarea în limbaj a unui proces în curs, un proces infinit – de interacţiune cu realul şi de interogare euristică a sa –  care o include şi o transcende, în timp ce ea, opera, la rândul său, îşi asumă sarcina de a semnala tendinţa locală de evoluţie a acestui proces. Pe de altă parte, ceea ce constituie referentul limbajului artistic nu este vreo realitate a „lumii”, ci este vorba de modele despre lume, despre matricea ontică. Aceste modele  relevă despre capacitatea noastră cognitivă de a reflecta realul într-un proces de permanentă adecvare, ţinând cont de faptul că referentul este, aşa cum am convenit, interior semnului şi de natură conflictual-dialogică.

Revenind la discursul ştiinţific, acesta este cel care, în raportul semnificat- referent (interior semnului) pune în evidenţă cu precădere semnificatul, selectând din matricea existenţială doar ceea ce îl confirmă. Pentru ceea ce îl infirmă, se poate eventual construi un alt model complementar. ( A se vedea, în acest sens, dubla teorie corpuscular-ondulatorie din micro-fizica zilelor noastre.) Dimpotrivă, referentul artistic insistă tocmai pe intervalul dintre semnificant şi semnificat unde se şi situează, amânând indefinit fixarea acestuia din urmă, indicându-i doar poziţia virtuală. S-ar putea oare afirma că acest gen de referent relevă despre o epistemologie a intervalului şi, corelativ, despre o logică polivalentă? Oricum ar sta lucrurile, se resimte, credem, nevoia unui nou termen capabil a sugera mai adecvat statutul dinamic al referinţei poetice. Iată de ce, pornind de la termenul de intertextualitate, propunem prin analogie, pentru domeniul ce constituie obiectul demersului de faţă, pe cel de inter-referenţialitate şi, respectiv, de inter-referent.

Inter-referenţialitatea ar fi, astfel, procesul de absobţie în noul text, odată cu textul străin, a referentului acestuia şi , totodată, de punere a sa în conflict cu ceea ce, la un anumit nivel, îl neagă şi îl transformă. Ne aflăm astfel în prezenţa unei interrelaţii între două modele de realitate relevând fiecare despre o structură dinamică. Inter-referenţialitatea – desprinsă de noi, după cum am văzut, ca o consecinţă a logicii  intertextuale – prezintă avantajul de a nu mai face din limbajul poetic  spaţiul anulării referentului limbajului uzual, pur şi simplu, ci un sector al limbajului general capabil să reînoiască fără încetare funcţiile cognitivă şi comunicativă ale acestuia. El trimite la alţi referenţi, anteriori sau sincronici, de natură poetică sau provenind din alte clase de discurs.Căci, dacă procesul producerii textului prin absorbţia unor texte străine ar fi o simplă activitate transformatoare a materiei lingvistice, lipsită de finalitate cognitivă şi comunicativă, cu greu am putea vorbi de vreun impact al artei asupra vieţii spirituale, de finalitatea ei, ori de rolul său de modelator al mentalului.

Or, privită din perspectiva pe care o propunem, aceea a inter-referenţialităţii, textul literar capătă rolul de spaţiu al repunerii în discuţie a referenţilor altor texte – literare sau nu – constituindu-se prin aceasta într-o sinteză transformatoare a modelelor lor de realitate, pe care le reflectă şi, totodată, le deschide către alte virtualităţi, exercitând astfel o dublă funcţiune, comunicativă şi euristică, ceea ce conduce la un fel de „remodelare” profundă a stereotipurilor noastre mentale.

Un ultim aspect al problemei priveşte locul observatorului atât în raport cu fenomenul intertextualităţii, cât şi cu cel al inter-referenţialităţii. Spre a clarifica lucrurile, vom face apel la contribuţia în domeniu a lui Michael Riffaterre care procedează la câteva remanieri importante în definirea intertextualităţii. (A se vedea La trace de l’intertexte in La Pensée, nr. 215, oct. / 1980.) Ne vom opri asupra a două dintre acestea.

Mai întâi, M. Riffaterre transferă problema în discuţie dinspre polul scriiturii, către cel al lecturii, respectiv, în domeniul abordării pragmatice a chestiunii. Astfel, el defineşte intertextualitatea drept „perceperea de către cititor a raporturilor dintre o operă şi altele care au precedat-o sau i-au succedat. Aceste alte opere constituie intertextul celei dintâi.”(Ibid., p.4.) Astfel înţeleasă, intertextualitatea devine un fenomen deja foarte relativizant, ţinând, în primul rând, nu de vreo realitate textuală, nici de peceperea sa de către artist, ci de orizontul de aşteptare al cititorului, deşi această realitate nu este complet exclusă, ci mai degrabă presupusă ca existând într-o devenire istorică care îi restructurează necontenit configuraţia. Această modificare a accepţiunii termenului de intertextualitate este  legată de alta vizându-l pe cel de  intertext. Aşa cum se poate deja constata în citatul de mai sus, după Riffaterre, intertextul este format nu numai din textele anterioare, ci şi din cele ulterioare operei analizate.

Toate aceste observaţii conduc la concluzia că şi inter-referentul, pe care îl poate scoate în evidenţă demersul analitic efectuat asupra unui text, va fi de asemenea determinat istoric de către opţiunile de ordin teoretic şi metodologic ale celui ce îl întreprinde. În felul acesta, fiecare lectură a unui text va furniza o configuraţie a inter-referentului acestuia relevând atât despre realitatea textuală „în sine”, dar, parţial, şi despre modificările pe care particularităţile observaţiei, dar şi ale observatorului, le produc inevitabil la nivelul acesteia.

 

*

 

Ţinând cont de tot ce am încercat să argumentăm în cele de mai sus, s-ar pune acum şi problema structurii interne a acestui tip dinamic de referent, precum şi a demersului analitic cel mai apropriat a-l scoate în evidenţă. Nu este greu de constatat că, în general,  descrierea fenomenelor de tip procesual se poate face pornind de la observarea celor mai generale tendinţe care le dau naştere şi le fac să funcţioneze. Or, se pare că două tendinţe majore interacţionează în procesul devenirii literaturilor – cel puţin al celor europene din ultimele trei secole – şi, în consecinţă, şi în devenirea structurii referentului lor poetic. Este vorba, mai întâi, de tendinţa de a vedea lumea ca o continuitate transparentă, univocă şi ierarhic ordonată şi, complementar, de o tendinţă contrară, ce oferă o imagine discontinuă despre realitate, văzută ca o infinitate de diferenţe. Astfel, orice text literar pare a releva despre un anumit raport caracteristic dintre continuu şi discontinuu în imaginea pe care o oferă despre realitate. Lectura inter-referenţială a unui text presupune, astfel, identificarea elementelor  prin care se manifestă fiecare dintre polii procesului considerat, cât şi tendinţa locală de evoluţie a acestui raport : imaginea lumii văzută prin arhitectura cutărui text privilegiază ea polul simbolic al continuumului sau, mai degrabă, pe cel semiotic al discontinuităţii? Şi care pot fi concluziile şi/sau consecinţele reliefării unei astfel de tendinţe, în universul general al discursurilor unei epoci, să zicem?

În scopul unei abordări mai coerente a fenomenului sugerăm extrapolarea şi adaptarea modelului hjelmslevian al semnului lingvistic la textul literar ca macro-semn dinamic. Iată, pentru început, definiţia semnului lingvistic după Hjelmslev: „Semnul lingvistic desemnează unitatea constituită din forma conţinutului şi forma expresiei şi instituită prin solidaritatea a ceea ce am numit funcţia semiotică.” ( Prolégomènes à une théorie du langage, Ed. de Minuit, 1968, p.82.) Solidaritatea acestor două forme are loc, însă, pe fondul unei duble substanţialităţi – cea a conţinutului şi, respectiv, a expresiei, niciuna, însă, nefăcând parte din structura semnului aşa cum este ea considerată de către părintele glosematicii. Substanţa conţinutului este „continuum-ul amorf şi compact în cadrul căruia limbile stabilesc frontiere”, în timp ce, substanţa expresiei, la rândul ei, este definită drept „continuum-ul acustico-fiziologic, non-divizat, dar divizibil.” (Ibid.) Logic vorbind, substanţele precedă formele – acestea din urmă operând delimitări în cadrul continuităţii amorfe a celor dintâi –  însă ele precedă implicit şi constituirea semnului însuşi.

Să nu uităm, însă, că textul ca intertextualitate nu mai este considerat ca o structură ci ca o structurare, ceea ce îl precedă în spaţiul presupoziţional fiind alte texte sau, cel puţin, alt text ce urmează a fi trans-format(e) de către textul în discuţie. Or, în acest caz, elementele asimilate şi transformate din textul străin, sau din textele străine,  - forme ale expresiei şi conţinutului în textul de origine – devin substanţe ale noului text, ca părţi deja integrante ale acestuia. Tocmai asupra acestor forme devenite substanţe vor opera noile forme – ale expresiei şi conţinutului – ale textului transformator, care va încerca să traseze noi frontiere şi configuraţii, mai mult sau mai puţin diferite de contururile anterioare, acţionând împotriva acestora sau în concurenţă cu ele pentru constituirea unei noi „imagini mişcate”, a unui nou model de realitate relevând despre o nouă tendinţă de evoluţie a raportului continuu/discontinuu, altfel zis, simbolic/semiotic. În această situaţie, macro-semnul artistic devine, evident, o structură dinamică pe patru niveluri: substanţa şi forma expresiei şi, respectiv, substanţa şi forma conţinutului.

În încheiere, trebuie menţionat că analiza interreferenţială a unui text trebuie, după părerea noastră, să vizeze punerea în evidenţă a mecanismelor care contribuie la modificarea raportului mai sus menţionat, raport ce subîntinde atât structura textuală, cât şi  devenirea propriilor noastre structuri mentale sau, poate, chiar pe aceea a structurilor imaginarului unei epoci a căror reflectare este textul în discuţie. Această punere în evidenţă poate avea loc pe unul sau mai multe din cele patru niveluri menţionate. Operele consacrate aparţinând literaturii române pe care vom încerca, în articolele viitoare, să le abordăm din această perspectivă sunt singurele care, dacă am avut dreptate în cele susţinute mai sus, vor putea confirma punctul nostru de vedere.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.