Kultural • De la un beşlic la … high-life

de Ion TRANCĂU
Vizionari: 315
30 Iulie 2010 Ora: 13:02

Titlul discursului meu publicistic poate fi receptat ca unul insolit şi… oarecum incomod. De aceea-l elucidez de la început, spre a-i scuti pe cititori de prezumţii aleatorii, evident, imposibile şi inutile. Cei care au citit însă în numărul precedent al revistei Polemika au înţeles că arhaismul beşlic denumeşte un bănuţ turcesc care ar echivala azi plata a două beri şi ar răsplăti serviciul unui criminal, acela de a aduce la comandamentul otoman capul adevărat sau presupus al unui grec din Bucureşti. Termenul apare explicitat de Doina Ruşti în Amiaza unui manaf ucigaş, un virtual fragment de roman, totuşi istoric, inspirat de oraşul Bucureşti la sfârşitul domniilor fanariote şi apărut în revista România literară din 9 iulie 2010.

Simt nevoia să-mi amendez polemic unele observaţii, să-mi impun câteva revizuiri necesare şi complementare. Doina Ruşti a confirmat până acum multe virtuţi în domeniul creaţiei literar-artistice, fiind, uneori, nominalizată pentru premii prestigioase. Modalitatea de a dezvolta tema oraşului Bucureşti permite multiple comparaţii, deoarece în proza şi în dramaturgia noastră dispunem de mulţi autori şi de multe opere în care a fost prezentată această temă atât de vastă şi de generoasă. Scriitori din ultimele două secole, XIX şi XX, s-au arătat incitaţi şi inspiraţi de problematica literară recomandată de revista România literară, ca temă a lui Cuptor. În perioadele interbelică şi postbelică, mari prozatori şi dramaturgi nu au putut s-o ignore. În perioada interbelică i-aş mai aminti pe Camil şi Cezar Petrescu, pe G. Călinescu şi Mircea Eliade, pentru memorabilele imagini bucureştene pe care le-au oferit operele lor. În perioada postbelică era imposibil ca această tradiţie tematică să fie uitată, chiar dacă literatura s-a manifestat uneori ca aservită ideologiei comuniste, proletcultismului şi realismului socialist.

Amiaza unui manaf ucigaş de Doina Ruşti poate fi o proză scurtă, comentată, povestire ori nuvelă, dar, mai degrabă, o secvenţă semnificativă dintr-un posibil roman, inerent istoric, social, politic şi moral. Autoarea descinde în timpul crepuscular fanariot şi cel de început modern marcat de Zavera din 1821. Doina Ruşti intră şi iese în timp şi din timp, precum Mircea Eliade în proza sa bucureşteană, în care urmează personajele într-o atmosferă mitică şi magică. Dacă în perioadele interbelică şi postbelică Mircea Eliade reuşea o asemenea performanţă temporală, Doina Ruşti o poate încerca şi ea în perioada următoare, cea postdecembristă.

Ioana Pârvulescu răspunde, de la începutul cronicii optimistei, la propria întrebare: Cine forma high-life-ul bucureştean? Tot la început, Ioana Pârvulescu precizează: Fără Caragiale, formula n-ar avea conotaţiile ironice de azi. Dar fără Mihai(Mişu) Văcărescu, mai cunoscut sub numele de Claymoor formula nu şi-ar fi câştigat un renume în Bucureştiul bell epoque, vădit francofon. Celebritatea formulei se datorează, indiscutabil, lui Caragiale, care-i dă valenţe semantice ironice şi comice, dar şi lui Claymoor, care ne oferă lista de adrese ale highe-life-lui bucureştean, inclusiv domiciliul soţilor Caragiale din stradă Pitar Moş nr. 4.

I.L. Caragiale ridiculizează high-life-ul autohton, aşa-zisa înaltă societate sau lume bună bucureşteană şi provincială în două schiţe/momente intitulate cu sintagma din limba engleză. Prima schiţă apare în 1893, debutând ironic şi sarcastic: O ţară eminamente agricolă trebuie să aibă un high-life. După inegalabilul şi mereu actualul comediograf, în elita societăţii noastre au acces doar cei nobili, prin naştere, prin talent, avere, onestitate şi bravură. Aceştia formează crema, ceilalţi, moftologia naţională. A doua schiţă apare în anul 1899 în ziarul Universul, ridiculizându-i pe Edgar Bostandaki, poreclit Turturel, dar şi pe Claymoor, cu epigonii lui.

Faţă de Mihai Văcărescu, alias Claymoor, I.L. Caragiale este condescendent, dar şi comprohensiv: Profesia de cronicar high-life nu este uşoară, fiindcă trebuie să scrii despre dame, şi damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu poţi pretinde că eşti galant, insişti asupra uneia, dai loc la bănuieli. Turturel, ajuns cronicar monden într-un târg moldovenesc, după precizarea Ioanei Pârvulescu, a avut de suportat consecinţa unei îngrozitoare greşeli de tipar. Se pare că expresia infatigabila silfidă a substituit un cuvânt infamant, rămas şi acum în anonimatul unei posterităţi seculare ingrate. De aceea, soţul silfidei l-admonestează pe bietul cronicar Claymoor.

Cronica optimistei, scrisă cu vervă spirituală de Ioana Pârvulescu, este agrementată de alte informaţii pitoreşti: Almanahul lui Mişu Văcărescu era structurat după rubrici de/cu adrese şi rubrici onomastice. Apare astfel întreaga elită bucureşteană. Titu Maiorescu este prezent pe toate listele, ca personalitate marcantă şi multilaterală a vremii, atestă cu satisfacţie Ioana Pârvulescu. Pe 29 iunie, era felicitat tot lotul din high-life-ul bucureştean, toate personalităţile care purtau numele sfinţilor Petru şi Pavel: M. Pierre Carp, M. Pierre Rosetti – Balanesco, M. Paul Catargi etc. Ioanei Pârvulescu i se pare dificil de răspuns la întrebarea de ce din 1902 Caragiale n-a mai figurat în Almanahul lui Claymoor, deşi este sigură că formula high-life a prins în Bucureştiul din preajma lui 1900. Cred că nu-i exclus ca Turturel Bostandaki să se fi răzbunat pentru atentatul caragialian concretizat în schiţa High-life din anul 1899.