Kultural • Despre adevăr, literatură şi manipulare în era postmodernă

Până mai de curând, dacă cineva mi-ar fi spus că un roman mai poate provoca scandal – o formă, adică, negativă de interes – prin conţinutul său aş fi fost destul de surprins. Ba, până una, alta, l-aş fi suspectat chiar pe respectivul de o oarecare inactualitate a aparatului său de lectură. Asta pentru că, din câte îmi amintesc, ultimele cele mai celebre procese cu scriitori pe motive etico-morale au fost cel intentat lui Charles Baudelaire pentru Florile răului, iar celălalt lui Gustave Flaubert pentru, fireşte, Doamna Bovary…Adică acum mai bine de un secol şi jumătate! Iar defecţiunea, la vremea aceea, nu era nici pe departe la operă, nici la autor, ci la orizontul de aşteptare al comunităţii, al instituţiilor sale cenzurante, mai bine zis. Între timp, însă, interesul lecturii, specializate sau nu, a evoluat mai degrabă în direcţia performanţelor tehnice, formale, decât în aceea vizând conţinutul referenţial al textului. Mai mult, la noi cei care „am beneficiat” şi de ceva regimuri totalitare, interesul pentru conţinuturi explozive s-a epuizat şi mai repede prin supralicitare, prin aşa numitele „şopârle”, forme de opoziţie savuros gustate de publicul cititor al vremii…

Să mai fi rămas vreun procedeu neexploatat, capabil a ne surprinde în această direcţie, într-o epocă în care până şi cuvintele socotite tabu de către dicţionare se simt ca la ele acasă în unele texte postmoderniste fără a le face neapărat mai interesante? S-ar părea că da, de vreme ce un bestseller de talie al ultimilor zece ani reuşeşte să provoace un scandal atât de semnificativ în lumea presei occidentale, mai ales a celei francophone. Să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba.

Prin anii ’95 apărea în Statele Unite o carte intitulată Misha: A Memoire of the Holocaust, semnată Misha Defonseca. Era povestea unei fetiţe evreice – autoarea însăşi la vârsta copilăriei – care traversează Europa protejată de o haită de lupi, în căutarea părinţilor săi internaţi de către nazişti într-un lagăr de exterminare. În Statele Unite, romanul nu va depăşi 5000 de exemplare vândute iar cititorii specializaţi se vor arăta mai degrabă sceptici în ceea ce priveşte veracitatea întâmplărilor istorisite.

Tradus în franceză sub titlul Survivre avec les loups, în două ediţii, 1999 şi 2005, cartea se bucură brusc de un succes de proporţii vânzându-se în 430000 exemplare, conform Editurii Pocket. Tot de un mare succes se va bucura romanul şi în italiană iar până azi a fost tradus în total în 18 limbi. La începutul lui 2008, ieşea pe piaţă filmul cu acelaşi nume, regizat de Véra Belmont.

Ce  a putut oare genera acest val de succese în Europa? Să fi fost faptul că romanul cultivă un nucleu tematic având drept puncte de pornire arhetipul orfanului – bine fixat în imaginarul european de romane gen Singur pe lume de Hector Malot, de exemplu –  coroborat cu acela al copilului evreu, victimă a nazismului la care europenii, de asemenea, sunt deosebit de sensibili datorită istoriei lor recente? Probabil că da. În plus, o istorisire la persoana întâi conţine întotdeauna o încărcătură emoţională suplimentară. Cu atât mai mult cu cât aceasta se pretinde a fi, încă de la început, expresia unei experienţe trăite, autentice. Căci iată textul pus drept motto, cu ocazia celei de-a doua ediţii în limba franceză, pe pagina de gardă a cărţii, cu rol evident de „orientare” a lecturii: „Misha Defonseca, după o copilărie în vâltoarea războiului, s-a căsătorit şi are un copil. Trăieşte actualmente lângă Boston, înconjurată de animalele sale. Povestea odiseei sale prin Europa a bulversat sute de mii de cititori”. Faptul că personajul-autor al volumului cu un asemenea titlu trăieşte înconjurat încă de animale nu poate decât să stârnească interesul unor cititori stimulaţi, iată, în plus, să cumpere cartea şi de gândul că vor face parte dintr-o mulţime de sute de mii de fani.

Iată, de asemenea, modul cum site-ul de vânzare de carte Evene.fr prezintă la rândul său, în rezumat, conţinutul romanului : „În această lucrare autobiografică, autorul îşi povesteşte copilăria petrecută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O micuţă evreică este adoptată de o familie belgiană după arestarea părinţilor săi de către Gestapo. Dar cum cei care o adăpostesc sunt pe cale să o dea pe mâna naziştilor, micuţa Misha se hotărăşte să fugă. Adoptată de către lupi, într-o Europă trecută prin foc şi sânge, Misha descoperă bestialitatea oamenilor şi omenia fiarelor. La capătul acestui periplu, ea îşi regăseşte lumea semenilor de care fugise. Dar efortul său de readaptare la această lume va fi o nouă încercare”. Tot pe acelaşi site, o scurtă, dar la fel de „emoţionantă” prezentare biografică a autoarei: „Născută din tată evreu german şi mamă evreică rusoaică în Belgia, la Bruxelles, Misha Defonseca este astăzi căsătorită şi mamă. Ea iubeşte animalele şi trăieşte înconjurată de câini şi pisici la Boston. În cartea sa Survivre avec les loups, ea povesteşte cum, pe vremea când nu era decât o fetiţă, a străbătut Europa spre a-şi regăsi părinţii deportaţi. Ea relatează cum, obligată să se descurce singură, reuşeşte să supravieţuiască datorită, în bună parte, unei haite de lupi care  o adoptă. Povestea acestei incredibile întâmplări este ecranizată de Véra Belmont în 2008 în filmul cu acelaşi nume”. Acestea sunt, în esenţă, informaţiile fundamentale legate de cartea în discuţie şi care au putut domina, încă de la apariţia acesteia, mentalul cititorilor.

Iată acum şi două reacţii tipice de pe un forum al cititorilor, alapage.com:

- „ … am citit cartea dumneavoastră şi întâmplările, experienţele trăite m-au impresionat profund. Adesea am plâns gândindu-mă la fetiţa aceea, adică la dumneavoastră, rătăcind pe drumuri la o vârstă atât de fragedă. M-am hotărât să prezint opera dumneavoastră întregii mele clase, aş dori ca toată lumea să cunoască prin ce aţi trecut…M-aţi emoţionat nespus. Vă admir profund. Anna.”

- ,,Făcând cercetări despre «copii-lupi», am dat peste biografia dumneavoastră, nu am cuvinte să vă descriu emoţia care m-a cuprins. Nu am cuvinte să vă spun cât vă respect şi vă admir. Visul meu este să merg dincolo de unde poate ajunge omul ca să înţeleg animalele şi să las baltă această societate absurdă. Dumneavoastră sunteţi un simbol în acest sens pentru mine. Aş vrea cândva, mai târziu,  ţinând cont că nu am decât 16 ani, să vă pot întâlni, dacă mi-aţi permite. Mă limitez la acest scurt mesaj de teamă să nu vă displac căci nu ştiu cum să mă exprim. Cu respect, Olivia. ”

Toată această atmosferă durează până în seara zilei de 28 februarie 2008, când redacţia cotidianului belgian Le Soir o contactează pe autoare făcând-o să mărturisească faptul că totul nu a fost decât o pură invenţie şi un fals. Din acest moment, lucrurile se inversează precipitându-se şi ia naştere un scandal de proporţii: cele mai mari cotidiene franceze – printre care Le Figaro, L’Express, France Soir – se năpustesc încă de a doua zi asupra romancierei încercând să obţină din partea acesteia mărturii cât mai şocante şi produc articole sau interviuri cu titluri care mai de care mai incitante şi totodată mai ironice precum „Misha Defonseca: tricher avec les loups”, de pildă,  acest titlu de articol din L’Express, de Elisabeth Mertens, sau interviul realizat de Valérie Sasportas cu autoarea, publicat în Le Figaro Culture din 29.02.2008, sub titlul «Survivre avec les loups» : la supercherie (şmecheria).

Aflăm, astfel, că Misha Defonseca se numeşte în realitate Monique De Wael, nefiind de origine ebraică, ci belgiană. Iată, de altfel, ca să simplificăm, cum este sintetizată informaţia despre autoare în Wikipedia, L’Encyclopédie libre,  la articolul Misha Defonseca: „S-a născut pe 2 septembrie 1937 la Etterbeek din părinţi catolici[…]. Avea patru ani când părinţii săi sunt arestaţi de nazişti, pe 23 septembrie 1941, pentru rezistenţă faţă de ocupant. Conform anumitor surse, Robert de Wael, tatăl său, ar fi acceptat următorul târg propus de nazişti: îşi va putea revedea fata, Monique De Wael, dacă le va dezvălui numele membrilor grupului său de rezistenţă. El ar fi participat chiar la interogatoriile tovarăşilor săi de arme contribuind astfel la desfiinţarea reţelei de rezistenţă – Groupement des Grenadiers –  întemeiată chiar de el în noiembrie 1940. Va fi apoi trimis la Köln iar mai târziu închis în diferite locuri înainte de a fi transferat la Sonnengurg, la frontiera polono-germană, unde va muri de epuizare în 1944. Joséphine Donvil, soţia sa, este şi ea purtată din închisoare în închisoare înainte de a fi deportată la Ravensbruck unde moare în februarie 1945. La eliberare, numele tatălui său este şters de pe placa comemorativă  instalată pe zidul primăriei din Schaerbeek în onoarea funcţionarilor locali, victime ale naziştilor.  După arestarea părinţilor săi, micuţa Monique este încredinţată spre îngrijire bunicului, apoi unchiului său. Aceştia o numesc „fata trădătorului”. Ea începe atunci să se identifice cu victimele Holocaustului şi, încetul cu încetul, îşi inventează o altă viaţă, aceea a unei fetiţe evreice, Misha, care a străbătut Europa ca să-şi regăsească părinţii internaţi în lagăre de exterminare”. În treacăt fie zis, se pare că adevărul este dezvăluit presei francofone de către editoarea americană, în urma unui conflict în justiţie cu autoarea, evident, legat de probleme financiare.

În ciuda scuzelor şi regretelor scriitoarei, adresate cititorilor cărţii sale, unii dintre aceştia, simţindu-se abuzaţi, nu ezită să reacţioneze, deşi puţin cam târziu, ce-i drept… Iată două mici mostre de pe forumul „Vos réactions” al variantei on line a cotidianului Le Figaro: „E o ruşine. Toată copilăria am fost amăgită de această carte crezând cu toată fiinţa mea că este o istorie adevărată, pentru ca, în cele din urmă, să aflu, zece ani mai târziu, că este vorba de invenţia unei nebune mitomane.” Iar imediat deasupra : „Doamna Misha mă decepţionează profund pentru că, în mod normal, când scrii o autobiografie, semnezi un pact de autenticitate cu cititorul, iar acest pact, ea l-a încălcat…”

De fapt, întreaga problemă aici este, în această remarcă a celei de-a doua cititoare: putem oare vorbi de încălcarea unui pact, sau de o ambiguitate specific literară la nivelul referinţei textului? Ne aflăm în faţa unui obiect artistic, cu regulile sale interne specifice, sau în prezenţa unui corp delict, instrument al unui abuz de încredere faţă de cititorii naivi?

Greu de tranşat, pentru că este vorba, credem, în primul rând de o confuzie conştient şi foarte bine orchestrată la nivelul instanţelor narative: Misha Defonseca, personajul principal, ocupă locul autoarei pe copertă, în timp ce, scriitoarea, cea adevărată, Monique Duwael ia loc în text ca nume pretins impus de către comunitate, dar refuzat de inconştientul traumatizat al fetiţei şi, ulterior, de către femeia adultă.

În termeni contractuali, Misha Defonseca este un fel de prête-nom şi nu un pseudonim, aşa cum te-ai putea aştepta. Căci ea trece drept o persoană şi nu drept un personaj! Este –  păstrând proporţiile, desigur!  –  inversul strategiei proustiene, ţinând seama că Marcel Proust este cel care îi împrumută prenumele personajului său, şi nu invers.

Ca să clarificăm şi mai mult lucrurile, să ne imaginăm un pic romanul Cel mai iubit dintre pământeni având drept autor, menţionat pe copertă, numele lui Victor Petrini, în timp ce numele lui Marin Preda nu ar apărea decât episodic, în text, amintit ca nume cu o conotaţie negativă! Or, în acest caz, în logica povestirii, în acea logică asumându-şi această stare de confuzie, ar fi dificil de pus problema adevărului! Ba chiar absurd! Pe cine să acuzi de fals, personajul? Şi care ar fi corpul delict, romanul? Toate bune, doar că suntem, după cum se vede, în universul ficţiunii, iar ficţiunile …

Ei bine, ficţiunile au şi ele un referent, dar acesta nu este unul imediat, spun specialiştii. După Paul Ricoeur, de exemplu, el este unul de grad secund care devine vizibil după ştergerea celui de gradul întâi, acela al limbajului de comunicare. Or, „la supercherie” se dovedeşte a fi tocmai faptul că, printr-o inginerie la nivelul instanţelor narative,  autorul face să treacă un referent literar drept unul de gradul întâi. Şi aceasta, cu bună ştiinţă!

De fapt, mi se pare că ne aflăm în faţa unei drame convertite jumătate într-un act de escrocherie, jumătate într-o tentativă ratată de sublimare artistică postmodernă. Căci, lucru evident, romanul acesta continuă să fascineze până la un punct, el având un fel de dublă faţă de comunicare cu publicul său – vai! – abuzat: una de manipulare în scopuri comerciale, pe fundalul unei sensibilităţi istorice, dar şi una narativ experimentală fără de care prima nu ar fi putut avea efect! Cât de subţire poate fi, în fond, uneori linia ce desparte delictul de literatură …

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta