Kultural • Despre Adrian Păunescu, din nostalgie

A fost odată ca niciodată o zi frumoasă de primăvară cu soare şi cu iubire în care l-am cunoscut pe Adrian Păunescu, era 8 martie 2001, aveam 17 ani, eram liber şi, cu o zi înainte, avusesem lansarea primei mele cărţi de poezie. Azi este 7 noiembrie, 2010, este cald la fel ca primăvara, acum două zile, după o luptă dusă inegal, Adrian Păunescu a murit. Am să îmi aduc aminte tot timpul acea zi de primăvară în care l-am cunoscut, era ziua femeii, am fost de dimineaţă să cumpăr câteva buchete de flori, apoi am fost să îmi cheltuiesc banii pe care îi primisem pe cărţile pe care reuşisem să le vând, am luat o pereche de adidaşi negri şi o pereche de blugi, aşa am mers la sala sporturilor să îl văd pe Adrian Păunescu care venea cu cenaclul la Tg.-Jiu. Pe vremea aia, purtam mereu un rucsac din piele în spinare în care duceam tot felul de lucruri, de la cărţi şi caiete, până la obiecte de care nu aveam nicio nevoie. Începerea cenaclului a întârziat cam o oră, cu douăzeci de minute înainte de a începe, Andrei Păunescu a anunţat la microfon: Poetul Adrian Păunescu a intrat în Târgu-Jiu, a urmat un ropot de aplauze, după 40 de minute, Adrian Păunescu a intrat în sală. Ştiu că am avut emoţii, mi s-a părut un uriaş care se mişca foarte greu după ce a salutat sala, poetul s-a aşezat pe scaunul din centrul scenei.

Am scris o poezie pe care i-am trimis-o şi el a citit-o, a fost unul dintre momentele frumoase pentru mine, mi s-a părut mereu de atunci că încearcă să ducă o luptă continuă cu tot ce este rău în această lume şi, mai ales, că regretă greşelile unui trecut pe care, din moment ce nu l-am trăit, nu am voie să îl judec. Ştiu doar că în anul 1983, Adrian Păunescu a fost singurul care a reuşit să îl sărbătorească public pe uriaşul Nichita Stănescu într-o mare de oameni la Sala Polivalentă, la Bucureşti. Adrian Păunescu a fost, şi, cred, că va rămâne o stare de spirit, pe care am regăsit-o pe stadionul din Craiova în ziua morţii sale, când toţi oamenii au aprins lumânări şi l-au strigat pe Adrian Păunescu, asta mi s-a părut cea mai frumoasă poezie, o poezie a unei credinţe absolute, scrisă din inimile celor mai pătimaşi oameni de pe pământ. A mai fost ceva la sfârşitul meciului. Deşi toţi erau destul de trişti, o mare parte dintre spectatori au aplaudat echipa câştigătoare, asta mi s-a părut o ofrandă pe care oamenii aceia au oferit-o lui Adrian Păunescu.

Nu am să uit niciodată şi, nimeni nu trebuie să o facă, modul în care Adrian Păunescu s-a bătut pentru Basarabia şi cum m-a făcut să plâng pentru România.

Cred, cu tărie, că Adrian Păunescu a fost o lumină care a dat speranţă celor aflaţi în întuneric şi o lumină care a reuşit să îi facă pe alţii să stea drepţi.

Mai presus de toate şi de tot, cred că Adrian Păunescu a încercat, şi, cred că a reuşit, să se regăsească pe sine în ultimele luni ale vieţii. Am ascultat ce a spus Mircea Dinescu, la una dintre televiziunile centrale, despre ultima convorbire cu Adrian Păunescu. Acesta l-a sunat să îi spună că îi este dor de omul care a fost Mircea Dinescu. Cu amărăciune, Dinescu a concluzionat că lui Păunescu îi era, de fapt, dor de sine.

Adrian Păunescu va rămâne şi autorul unor performanţe literare greu de egalat şi de bătut, a avut tiraje de peste 150 000 de cărţi la volume de poezie, a reuşit să vândă peste un milion de cărţi, a lansat aproape toate numele mari ale folkului românesc şi-a sprijinit toţi colegii, atunci când aceştia au avut nevoie, a fost un revoluţionar şi un deschizător de drumuri, a scris o poezie adevărată care a sensibilizat şi care a făcut ca milioane de oameni să se regăsească în ea, restul sunt mizerii şi viaţă personală pe care, din păcate, şi poeţii o au.

Cred că Adrian Păunescu a însemnat atitudine, curaj şi un uriaş talent literar, un colos cu o inimă de copil.

Ultimul articol din Jurnalul naţional scris de Adrian Păunescu a fost, parcă, un testament pe care poetul l-a lăsat lumii.

Scrisoare din urgenţa inimii

Dacă voi reuşi – cu ajutorul ma­ri­­lor medici care mă înconjoară – să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri­o­ri­tă­ţi­le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro­babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes­chimbată, ideea pură, sentimen­te­le curate, disponibilitatea către omenie.

Editorii au suficiente motive extraestetice să po­tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.

Adrian Păunescu a murit, poetul o să trăiască, pentru că libertatea înseamnă întotdeauna viaţă şi poezia sa a însemnat libertate şi iubire.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta