Kultural • Despre catharsis

Titu Maiorescu scria că opera de artă adevărată îşi poartă spectatorul în lumea ficţiunii ideale. Care spectator, după teoria criticului, când vine acasă de la teatru, vine cu sâmburele din născare al egoismului nimicit. Aşa se produce catharsis-ul. Teoria este prea de nobilă obârşie pentru a fi atacată ca teorie. Când însă e vorba de viaţa reală, ne gândim la spectatorii ieşiţi din sala de teatru de la O scrisoare pierdută, de la O noapte furtunoasă, sau de la D’ale carnavalului, la cum părăsesc ei sala purificaţi sufleteşte, mai buni şi mai înţelegători, şi la cât îi ţine. Ne întrebăm cum îndreaptă ei năravurile prin teatru şi ce ascuţiri la minte i-au cuprins ascultând tiradele amoroase ale Miţei Baston, republicană din Ploieşti, văzându-l pe Crăcănel, amantul şi nefericitul volintir pălmuit şi împăcat cu Iancu Pampon şi pe ceilalţi mahalagii. Berbantul Nae Girimea zis Bibicul este încurcat cu Miţa Baston dar o ferchezuieşte pe Didina Mazu (întreţinută de Pampon) într-o melodramă de periferie. Miţa îl înşeală pe Crăcănel şi cade la pace cu Didina, toţi poarta măşti, sunt nesinceri, trişează şi sunt trişaţi. Certurile şi împăcările au loc într-o frizerie sau în salonul unui bal mascat, limbajul este crud, piesa se termină cu happy end. Ce a înţeles spectatorul, ne întrebăm? Nerecunoscându-se în lumea de pe scenă, l-au fluierat copios pe autorul piesei, calomniatorul naţiei, au huiduit zgomotos. Oglinda este grosieră, nu arată virtuţii chipul de laudă, doar băltoacele existenţei de zi cu zi şi de zi cu noapte. Jupan Dumitrache îşi păzeşte onoarea de familist din afara iatacului conjugal, din stradă, în timp ce îşi face rondul, încrezător în loialitatea şi devotamentul lui Chiriac,cu ochii pe bagabontul care dă târcoale casei de la numărul 9. Dimpotrivă, Vasile este paznicul care îşi îndeamnă sluga la jaf  în propria grădină şi privighează ca nimeni să nu tulbure nebănuita scenă a dezonoarei. El este învăţătorul mirilor, un pedagog de şcoală nouă, cetăţeanul cel mai turmentat din câţi s-au văzut, predând actul erotic prenuptial dupa metoda nouă, originală, pe scena improvizată la el acasă. Dăcă Davidică, eroul din  Amintiri…, era victima gramaticii lui Măcărescu, Vasile este victima pedagogiei lui Pestalozzi. Nu-i aşa că pământul este rotund şi plin de tâmpiţi, ameninţaţi de căderea drobului de sare? Ca să reducă la tăcere corul de fluierături auzite la lăsarea cortinei peste D’ale carnavalului, dirijat de cronicarul dramatic D. D. Racovitza- Sphinx, domnul Maiorescu scrie acel admirabil studiu intitulat Comediile d-lui I.L. Caragiale : „Orce emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale. Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul şi egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare morală. Şi cu cât cineva va fi mai capabil prin dispoziţia sa naturală sau prin educaţie a avea asemenea momente de emoţiune impersonală, cu atât va fi mai întărită în el partea ce mai bună a naturei omenesti.”(Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L.Caragiale , în vol. Critice , Ed. Minerva, Buc. , 194).

Formula catharsisului

Scrisă cu nouă ani mai devreme de apariţia în 1885 a articolului lui Maiorescu, pieseta lui Creangă ia în răspăr, cu anticipaţie, teoria estetică a metafizicianului de formaţie hegeliană şi schopenhaueriană. Pesonajele lui Creangă zac de ceva vreme în lumea ficţiunii ideale: perechea nepereche a mirilor pluteşte peste sat asemenei îndrăgostiţilor lui Chagal peste oraşul Vitebsk, iar flăcăii se lamentează neconsolaţi la crâşmă precum altădată trubadurii sub balconul prinţeselor. Simţirea şi expresia le sunt contaminate de stilul trubaduresc care, în prima faza, transfigurează femeia („papuşoiul de pe foc”). Lauda lui Ionică privitoare la ferchezuirea publică a nevestei provoacă mai întâi indignarea adoratorilor în contra profanatorului neîntrebat, dar, dupa scurte deliberări, proba fidelitaţii este acceptata la sugestia unui Nestor local. Oameni cu simţul realităţii, totuşi, chefliii sunt gata să guste păcatul. Rămaşagul este o formă adulterată a legământului de tip cavaleresc, deoarece Ionică nu riscă mai nimic în cazul eşecului, în afara unei izolări definiftive: „ –Iacă una de noauă lei, zise un flăcău, vadra de vin om be-o pe urmă; numai să vedem ş’aist păcat”. Izvorul răului este chiar ficţiunea cu madona-venera, aşa că pentru a-l nimici este nevoie tocmai de satisfacerea egoismului colectiv. Idolii la care se închină satul trebuie sfărâmaţi. În loc de înălţarea impersonală, punem coborârea persoanelor adorate în tina şi în gura satului şi avem formula catharsisului. Abia aşa uităm de ei şi revenim la noi. Şi la noime. Făcând abstracţie de imensa bibliografie despre lumea teatrului şi arta spectacolului, apelăm la capitolul despre teatru din  Dicţionarul de Simboluri pentru puterea lui de sinteză, mai aproape ca spirit de lumea lui Creangă, text  în care se regăsesc impresiile noastre de lectură: „Pe de altă parte, omul se află în acest teatru al lumii din care face parte tot aşa cum are acces la lumea teatrului când asistă la o reprezentaţie. Într-adevăr, spectatorul se proiectează, identificandu-se cu personajele jucate şi împărtăşind semtimentele exprimate: sau, cel putin, este antrenat în dialog şi mişcare. Dar expresia însăşi a patimilor şi desfăşurarea situaţiilor îl elibereaza de tot ce ramane închis în el însuşi: are loc fenomenul bine cunoscut de catharsis (s. a.). Spectatorul este curăţit, purificat, eliberat de tot ceea ce nu reuşea să alunge din sine.Astfel teatrul contribuie la suprimarea complexelor. Acest efect creşte pe masura ce spectatorul joaca rolul actorului şi se implică într-o situaţie dramatică imaginară. Moreno a sesizat perfect acest fenomen, făcând din psihodramă o metoda terapeutică…” ( D.S., III, P345)

O psihodramă cu miză terapeutică

Pe scena îngustă pusă la dispoziţie de imprudentul Vasile s-a jucat o psihodramă cu miză terapeutică. Spectatorii din spatele casei – the groundlings, spectatorii de la parter, adică fără locuri rezervate şi cam neinstruiţi – intră în pielea personajelor fiind miscaţi de prostia lui Vasile, de dezlănţuirea orgiastică a Catrinei şi răzbunaţi de tupeul şi prestaţia lui Ionică. Prin ei, martori ai păcatului, pariorii de la crâşmă şi satul întreg vor primi vestea cea bună, marea veste izbăvitoare: mireasa nu are onoare, mirele este de fapt Vasile cel Prost, iar străinul s-a dovedit a fi Irimiea Salvatorul. Minunea cade în bufonerie. În spatele casei au pândit trei-patru crai, insistăm, patru apostoli ai răului, care vor răspândi în sat evanghelia neagră: „Şi după ce s-au mai depărtat oleacă [de casă] iarăşi s-au întrolocat, şi iar au început a cânta: dă-i, dă-i, dă-i! şi a chiui ca la nuntă- în pilda lui Ionică şi-a Catrinei, ţiind tot o fugă până la crâşmă, şi ducând veste celorlalţi despre ceea ce au văzut „ ( s.n., I.P.). Craii cu libidoul crescut şi satisfăcuţi (prin delegaţie) salută nunta cea de drept între Ionică şi Catrina cu un epitalamion unsuros la culme. Schema unei istorii clasice pe tema nunţii ca moment de mare sărbătoare se încarcă de un scenariu şi grav şi vesel în care elementele vieţii religioase sunt laicizate cu metodă, pierzându-şi gravitatea prin teatralizare ritualică. Ferchezuirea Catrinei, piesă veselă în trei acte propusă de Ion-Vântură-Ţară, este o farsă crudă de tip popular festiv. Când mirii juruiţi fug ruşinaţi iar spectatorii dezonoarei live şi tele-spectatorii postaţi la crâşmă râd cu toata făptura, nu numai cu gura cuvântătoare, ne aflăm într-o lume tragicomică în care valorile tradiţionale sunt degradate cu voioşie. Încă o dovadă de cruzime, cum scrie Valeriu Cristea. Nimic nu mai e sfânt în lumea lui Creangă, vinovat este tot făcutul; sfânta nu este nici măcar nunta, începutul, cum ar zice Ion Barbu. Un caz izolat de febră porcină are semnificaţie pandemică: „iară lui Vasile peste cateva zile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l râdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecât să-şi ieie tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot de răul crancalăilor. ”Familia a fost salvată, dar cu ce preţ? Crancalăii, emisari ai răului, râd şi petrec, antrenaţi de Ion-Vântură-Ţară. Nu este prima nuntă împlinită şi abia încheiată de care prozatorul îşi bate joc. La ora cănd Ionică se insinuează în casa lui Vasile ca duşman, câinii de pază ai gazdei, pentru care era pregătită o porţie de mămăligă dată prin rachiu, sunt plecaţi la o nuntă a lor. Creangă reuşeşte aici o neaşteptată mise en abyme, o proiecţie speculară prin reduplicare simplă , grotescă, a nunţii umane în universul canin aflat în călduri. Peste luna de miere povestitorul toarnă o porţie zdravană de fiere în viaţa mirilor. Abia maritată cu Iţic, îmbojorata Malca se lasă prea uşor sedusă de moşul Nechifor. Numai de două saptămâni instalată la casa ei, mireasa face naveta între părinţi şi socri tânjind după popasuri silvane repetate alături de transportatorul ei, şi nu se teme de lup. Abia măritată cu Vasile, Catrina este alungată de la casa lor, cu bărbat cu tot, în lume. Şi de fiecare dată păcatul / aventura „răsuflă” la crâşmă şi de acolo în tot satul.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta