Kultural • Despre Echinox la vreme de solstiţiu

Acum, la solstiţiul de vară şi în ziua de Sânziene, a venit timpul să scriem despre revista Echinox înfiinţată în urmă cu 40-41de ani. În anul 2006, universitarul clujean Traian Vedinaş îmi trimitea o carte despre tinereţea altora şi a mea intitulată Echinoxismul. Dicţionar sintetic şi antologic, ed. Grinta, rugîndu-mă să-mi dau cu părerea dacă fenomenul cultural cunoscut sub acest nume este sau nu o «direcţie culturală». Este, fără îndoială, deşi nu i-am răspuns atunci, ocupat cu treburi care ţin de lenea intelectuală. Echinoxismul este o mişcare culturală împlinită şi nedesăvârşită, demnă a sta în descendenţa altor paradigme culturale marcante, cum ar fi umanismul, luminismul, junimismul, sincronismul şi neosincronismul, ca să-l citez pe autorul cărţii. Echinox-ul provoacă o definiţie nouă, în mişcare, specifică fiecărei generaţii de tineri scriitori care au debutat şi s-au format în paginile ei şi în ambianţa universitară clujeană. E chiar pretextul unei periodice răbufniri de orgolii. Nu se poate vorbi de un program literar, de o doctrină estetică a revistei, pentru că aşa ceva nu era posibil înainte de 1989; şi nici după, în potopul de publicaţii apărute. Dar Echinox-ul, se recunoaşte unanim, a fost o stare de spirit, o « matrice formativă, un cadru, atât spiritual cât şi administrativ, de modelare intelectuală », cum scrie Corin Braga la aniversarea unui sfert de veac de la apariţia revistei.

În 2005 la editura Tritonic apăruse un Dicţionar Echinox A-Z, coordonat de Horea Poenar, anunţând o perspectivă analitică asupra scriitorilor afirmaţi aici şi confirmaţi în alte reviste din ţară şi din lume. Cartea reţine un număr de 189 de nume, mari şi tari, care au speriat estul şi vestul, adică România neliberă şi Europa Liberă, şi pe care istoria literaturii ar trebui să îi ia în seamă. Câte dintre aceste nume vor rămâne, se va vedea; câte se vor stinge (pentru că, din păcate, unii s-au stins prea devreme, şi chiar la propriu), poate nu se va afla niciodată exact. Va rămâne vreunul pentru eternitate? Era să zic, în afară de mine… Ei sunt aceia care meritau numele de frumoşii nebuni ai acestui superb oraş universitar care era Clujul nostru, şi nu fotbaliştii beţivani de

Bucureşti, evocaţi de Fănuş Neagu pentru evoluţia lor din cârciumi. Poeţi, prozatori, critici literari, jurnalişti, mulţi univestitari de formaţie solidă, asta a dat Echinox-ul. Boemi şi tobă de carte. Umbra Şcolii Ardelene se lăsa grea, dar nu apăsătoare, peste noua şcoală de scriitori ardeleni. Statuia din colţul Universităţii, operă a lui Romul Ladea, sporea această umbră protectoare. Alte gânduri, alte priorităţi şi interese culturale, altă miză literară. Nu mai eram sub austro-ungari, ci sub comunişti. Aveam şi noi un supplex libelus…, dar nu se ştia de el. Mai nimic din of-ul nostru de tineri studenţi nu răzbătea în paginile revistei. Nu scriai despre viaţa studenţească (era treaba altora), nu propuneai un program literar, nu avansai o doctrină, că nu se putea. Pur şi simplu scriai despre cărţile citite, şi asta era o libertate nesperată. Ba chiar un favor din partea autorităţilor paraunivesrsitare. Eram toleraţi să scriem, chiar şi cu frâna de mână trasă, şi asta era enorm. Nici visam la mai mult, în condiţiile în care scriitori consacraţi erau pe aliniamentul de aşteptare. Umbra lui Blaga, în peisajul ei transcendent, de cântăreţi cu boala în strune, ne dădea curaj să mergem la bibliotecă. Şi la cafenea, unde prelungeam boema intelectuală, pe urmele maestrului, la un coniac redacţional. Cu talentul veneai de acasă.

Mi-e greu să scriu despre Echinox, întrucât nu vin din afara lui şi nu am, în consecinţă, detaşarea din faţa unei cărţi sau unui autor oarecare. Nu vin nici din inima lui, acest merit revenind altora. Şi eu am fost echinoxist, şi eu am păscut turma visurilor în acea Arcadie a scrisului, fără să fi fost unul emblematic, lider marcant devotat trup şi suflet revistei, redactor harnic care să facă munca de salahor în redacţie, în tipografie sau la difuzare. Am avut şi am toată stima pentru entuziaştii mei colegi Al. Th. Ionescu, Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu şi alţi truditori talentaţi, dar nu m-am numărat printre ei. Pur şi simplu. Nu am participat nici la întâlnirea de 10 ani, nici la aceea de 40 de ani, deşi cu gândul, dacă nu cu fapta, m-am aflat lângă echinoxişti. Unul dintre participanţi, dispărut între timp, îmi spunea mâhnit că revederea din toamna trecută a fost „crispată” şi bucuria revederii, umbrită de accese de vanitate, de orgolii revărsate din preaplinul operelor sau al paharelor. 40 de ani e un moment nostalgic al bilanţului colectiv şi individual, cuantificat în număr de volume publicate, premii, distincţii, titluri obţinute. Dar, fără ele, nu ai ce căuta la o asemenea aniversare.

Ion Pecie

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta