Kultural • Despre un conservatorism neţărmurit (IV)

Ceva mai complicate şi complexe se prezintă lucrurile în ceea ce priveşte raportarea domnului Nicolae Manolescu la Eminescu. Am aici în vedere mult discutata (şi discutabila, după unii) Istoria critică a literaturii române. Nu ştiu de ce, dar impresia – cel puţin la prima vedere – este că discursul criticului nostru oficial referitor la Eminescu ar trebui citit prin celelalte două: cel referitor la Mircea Cărtărescu şi George Călinescu. Paradigme manolesciene mult prea vizibile, de altfel. Care par a-i devansa pe Eminescu şi pe Maiorescu. Să vedem, aşadar.

Cărtărescu este văzut de la început ca un mare poet şi comparat cu Nichita. Încă de la primul volum, cel intitulat Faruri, vitrine, fotografii (1980). Cât priveşte al doilea volum, deja Nicolae Manolescu începe să sugereze … Zice domnia sa: „Londra lui T.S. Eliot e departe de a fi atât de precisă ca Bucureştiul lui Cărtărescu”. E vorba de Bucureştiul zugrăvit de tânărul autor în Poeme de amor. E chiar bună! Cât despre observaţia conform căreia poezia se face cu cuvinte, ea e doar un truism. Totuşi cuvintele cărtăresciene veneau după arghezienele „cuvinte potrivite” şi stănescienele „necuvinte”. Până la urmă n-am înţeles dacă „a l`époque” junele Cărtărescu scria o poezie hiperrealistă sau postmodernistă. Şi nici dacă e vreo legătură între acestea. Domnul Manolescu ne lasă în ceaţă.

Oricum, însă, o concluzie se poate citi printre rânduri: junele Cărtărescu este peste tânărul Eminescu. Păi, ca şi Bucureştiul lui Cărtărescu faţă de Londra lui T.S. Eliot! Eu însă nu pot să văd cum Cărtărescu pastişează adesea. „Plictisit fiind de joasa poezie a vremii noastre…” (Levantul) nu-i decât o pastişă după Ion Barbu. Doar că „poezia leneşă incriminată de autorul Ritmurilor pentru nunţile necesare e aici „joasă”. Nimic nou sub soare!

În sfârşit, criticul pune punctul pe „i”: vorbeşte despre „experimentul” lui Mircea Cărtărescu. Eu am zis: poezie a experimentului ca romanul lui Zola. Rezultatul: fundătura fracturistă! Adică: n-a dus nicăieri.

La pagina 1345 a deja vechii Istorii critice, autorul acesteia îl compară pe Mircea Cărtărescu cu Pound şi Joyce! Haida, de domnule Manolescu! Cei doi de care vorbiţi aveau geniu. Fostul dumneavoastră student n-are decât talent. Sincer mă îndoiesc că Levantul ar fi „performanţă excepţională”. Sunteţi dumneavoastră hiperbolic de la o vreme. Mie mi se pare mai mult logoree. Chiar aşa: unde e acolo marea poezie? Căci nu se vede nicăieri.

La pagina 1345 o altă comparaţie aiuritoare de-a dreptul: Cu Cervantes! Îţi vine când să plângi, când să râzi! Şi haideţi să ne înţelegem. Proust şi Joyce sunt MODERNI toată ziua. Şi toată noaptea. Zică el ce-o zice Cărtărescu. Sau fostul său profesor…

Ajungem şi la proză. Imaginaţia prozatorului Cărtărescu e comparabilă cu cea a lui Eminescu şi Blecher. Dar de ce? Domnul Manolescu nu ne mai spune…

Surprinzător pentru mine criticul e mult mai rezervat tocmai în privinţa romanului – trilogie Orbitor. Despre care spune că e un „roman inegal şi dezarticulat”, deşi „unic în întreaga noastră literatură”. Totuşi: Orbitor e singura carte a lui Mircea C[rt[rescue care va rezista în mod sigur. E aici un alt Mircea Cărtărescu, unul grav, serios, anunţat de volumul de poezie Dragostea.

În rest… intenţii mult prea transparente: „operă întinsă, variată şi inegală, atinsă uneori de aripa geniului, minoră alteori”. Parcă ar vorbi Maiorescu despre Eminescu. Nu? La fel: „unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale sec olului XXI”. Păi, dacă-i mai tare decât T.S. Eliot! Numai „prof” de română să nu fii!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta