Kultural • Despre un conservatorism neţărmurit (V)

Cu Eminescu domnul Manolescu este oricum mult mai parcimonios decât cu Cărtărescu. Una peste alta, este mai întâi abordată istoria „mitului eminescian”. Se înţelege că dacă-i mit, e fals. Ne-a demonstrat-o René Girard. Reproşurile curg: naţionalism, autohtonism. Numai rele, aşa cum vedea şi Zigu Ornea la „Junimea”! Vai! Aici ar trebui, însă, să fie vorba de judecăţi de valoare estetice. Nu politice.

Încă odată autorul Istoriei critice deplasează voit lucrurile. De la estetic spre sacru. Ni se vorbeşte despre „cultul” lui Eminescu. Sigur, domnul Manolescu e mult mai nuanţat. Dar înţelegem, în subsidiar, că T.O. Bobe nu-i întâmplător…

În fine, criticul începe să emită şi mult aşteptatele judecăţi de valoare. Pe la pagina 382. Şi care ar fi vreo trei: Eminescu ne place într-o bună parte a operei; Ne displace în alta; Ne e indiferent în destul de multe cazuri. (Ultima judecată mi se pare discutabilă). Interesantă şi judicioasă mi se pare, însă, observaţia că nu există un singur Eminescu.

N-aş zice chiar că poeziile de debut ar fi neinteresante. Sunt de citit tocmai pentru că Eminescu nu era încă el însuşi. Corectă e şi cealaltă observaţie, cea conform căreia primele versuri mature apar în Venere şi Madonă. Am însă rezerve privitor la autoironia  din Cugetările sărmanului Dionis. Nu mi se pare chiar aşa lipsită de adâncime. După cum nu cred chiar deloc că Împărat şi proletar e o „lungă şi greoaie poemă”. Mai degrabă s-ar putea spune lucruri asemănătoare despre logoreicul Levant! Dar dacă Poemele de amor sunt peste Ţara pustie a lui T.S. Eliot nu poţi să nu te întrebi care sunt unităţile de măsură artistică ale criticului. În fine… . Oricum, până aici e clar: tânărul Eminescu nu e atât de dotat, artistic vorbind, ca tânărul Cărtărescu. Şi întâlnim (la Eminescu, nu la Cărtărescu) şi „o notă de dulcegărie”.

În sfârşit; exigentul critic găseşte şi o capodoperă. Al treilea Sonet. La Mircea Cărtărescu erau mai multe. Capodopere… . Totuşi: deşi Scrisoarea I are hibe, pamfletul din Scrisoarea a III-a îl depăşeşte pe Hugo din Les Chetiments! Finalul Scrisorii a IV-a e extraordinar. O observaţie judicioasă. Pe alocuri, zice criticul, Glosă e (stilistic vorbind) peste Luceafărul. Posibil. Discutabilă mi se pare observaţia că Odă(în metru antic) pare tradusă. În fine, Nicolae Manolescu mai consideră tot capodoperă Mai am un singur dor.

Puţin exagerată mi se pare observaţia că proza eminesciană e supraapreciată. În fond, e proză romantică, desigur, cu plusurile şi minusurile sale. Teatrul e inconsistent, probabil n-a avut nici timpul necesar pentru „dăltuire” în cuvânt.

Corect: Nicolae Manolescu îi apără pe conservatori! Şi la fel de corect ne spune că publicistica lui Eminescu trebuie recitită. În fond, Eminescu a fost, zice criticul, un conservator radical ca şi Burke. Just.

Ceea ce nu înţeleg, totuşi, din alte pagini ale Istoriei critice: de ce Titu Maiorescu n-a avut geniu, când el tocmai asta a fost: un geniu ordonator. Alături de geniul sublim (Eminescu) şi geniul observaţiei (Caragiale). De ce doar Călinescu a avut geniu? Şi de ce vede domnul Manolescu geniu acolo unde nu e decât talent? Mă refer la Cărtărescu, desigur.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta