Kultural • Din interbelic, în actualitate

de Ion TRANCĂU | Vizionari: 348 | 13 August 2010 Ora: 14:05

Tema lunii iulie, Bucureştiul văzut de scriitori, a fost abordată în cinci numere consecutive ale revistei România literară. În ultimul număr, 28, din 30 iulie 2010, tema caniculară din Cuptor apare în viziunea Magdei Cârneci, în Cronica ideilor de Sorin Lavric referitoare la Istoria Bucureştilor, ediţia a III-a de Constantin C. Giurescu, şi în trei articole semnate în ziarul interbelic Credinţa din anul 1934, unul de Eugen Ionescu şi două de Constantin Noica.

Voi începe cu aceste trei articole, din respect pentru cei doi iluştri reprezentanţi ai faimoasei generaţii din deceniile trei şi patru ale secolului XX, absent din tripletă fiind Emil Cioran. Precizez şi evidenţiez meritul lui Dumitru Hîncu de a fi comunicat revistei România literară cele trei articole importante.

Articolul lui Eugen Ionescu este intitulat Construcţii şi a apărut în ziarul Credinţa din 11 august 1934. Autorul comediilor Cântăreaţa cheală şi Regele moare surprinde, în stil inconfundabil, un aspect semnificativ şi definitoriu pentru absurdul spaţiului şi timpului autohton: Aşa este destinul nostru. Să fim moderni cu o jumătate de secol în urmă. Dramaturgul, autor şi al celebrului şi incomodului volum Nu, trăieşte momentul unui Bucureşti care se construieşte intens, încât toate vechile şi părăsitele maidane s-au metamorfozat în şantiere pe care se ridică monumentalele blocuri. Într-un interval scurt de timp, Bucureştiul a devenit un oraş pe jumătate occidental şi prezentabil. Scriitorul nu-şi poate ascunde atitudinea negativistă, deoarece în capitala României nu se vor putea improviza muzee şi biblioteci, albul edificiilor bucureştene va obosi ochiul, copacii noilor parcuri publice nu vor putea creşte artificial, iar caracterul boeresc nu va putea fi dobândit nici peste cinzeci de ani. Negativismul ionescian este tranşant, exprimat cu aplomb caracteristic: Vom avea cel mai banal, cel mai insipid oraş din Europa sau din lume. Va fi o copie a tuturor copiilor New-York-ului. Nu vom avea niciun caracter, nicio specificitate, nicio originalitatea. Autorul acestui articol marcat de o critică incisivă este conştient de o erezie gravă urbanistică, dar regretă maidanele, străzile înghesuite, labirintele apărătoare de stihii, de vânt şi viscol. În opinia sa, specificitatea savuroasă a oraşului nostru îi construia orientalismul. Finalul articolului e străbătut de un farmec stilistic inteligent: Dar să nu oprim progresul. Urbanistica n-are nicio legătură cu poezia.

Constantin Noica găseşte celor două articole ale sale titlurile: Mai bine mai târziu decât niciodată, apărut în ziarul Credinţa din 15 septembrie 1934, şi Nefericitul mare public apărut în acelaşi ziar din 16 octombrie 1934. Primul articol este inspirat de personalitatea lui Alexandru Davila, cel care, a întemeiat cu adevărat teatrul românesc.

Constantin Noica, autor al cărţii de memorii din închisoare Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, regretă starea deplorabilă în care l-a găsit, în compania lui Barbu Brezianu, pe Alexandru Davila, zăcând paralitic şi obosit, muribund, în locuinţa sa pauperă din Bucureşti. C. Noica a rămas pentru totdeauna impresionat de destinul nefast al acestui om de valoare naţională pentru care existenţa nu mai însemna nimic.

În articolul Nefericitul mare public, Constantin Noica dezaprobă cu mâhnire condiţiile vitrege în care oamenii de rând, marele public, nu pot să viziteze expoziţia de la parcul Carol, ajungând la concluzii defavorabile asupra mentalităţii administraţiei române, într-o curioasă ţară în care ni se face tuturor educaţia, dar nu ni se dă în schimb nicio înlesnire. Observaţia lui C. Noica mi se pare a fi de stringentă actualitate.

Magda Cârneci este autoarea volumului Bucureşti, o colecţie de mirosuri, apărut la Editura Institutului Cultural Român în anul 2007. Eseul din revista România literară are titlul Bucureştiul de după exil, inspirat de reîntâlnirea sa cu capitala, după opt ani de sejur parizian. Scriitoarea trăieşte cu patos re-vederea oraşului Bucureşti, care m-a luat în braţe cu nebunia lui de arbori şi arbuşti, cu mirosurile piperate ale zambilelor, narciselor şi lalelelor din rondurile din Cişmigiu, Bucureştiul m-a uluit prin avalanşa de lumină solară, are mult farmec căci este un amestec pitoresc de mare metropolă şi de oraş patriarhal. Mitologia lui conţine seve şi esenţe dintre cele mai contradictorii, place prin diferenţă faţă de geometrismul şi funcţionalismul uriaşelor maşini de locuit care sunt metropolele strict moderne. Se vede clar că Magda Cârneci exultă la re-vederea capitalei Bucureşti. Ceilalţi scriitori au văzut Bucureştiul parcă mai reticenţi, mai realişti, unii chiar manifestându-se negativist.

Cronica ideilor, susţinută în mod strălucit de Sorin Lavric, săptămânal, în revista România literară, poartă titlul Reşedinţa domnească şi comentează Istoria Bucureştilor de Constantin C. Giurescu, urmărind destinul Bucureştilor din comuna primitivă şi până în anii scrierii cărţii. Sorin Lavric observă de la început cu acurateţe: Relaţia unui intelectual cu Bucureştiul e pătrunsă de echivocul mistuirilor anevoioase, pe dinăutru îl detestă, pe dinafară nu se poate rupe de el. Drama acestei ambiguităţi vine din egala împărţire a motivelor de ură şi iubire. În finalul cronicii sale, Sorin Lavric ne oferă un frumos citat din volumul Bunul-simţ ca paradox al lui Alexandru Paleologu: Oraşul acesta pe care-l blestemăm la tot pasul, dar de a cărui inexplicabilă seducţie nu ne putem în ruptul capului dezlipi.