Kultural • Dinu SĂRARU: „Ultimul ţăran din Slătioara”

Situată cam la jumătatea distanţei dintre Horezu şi ţinutul Gorjului, Slătioara lui Dinu Săraru este o veche aşezare adunată pe valea râului Cerna. Scriitorul a dat localităţii natale un statut cultural aparte, organizând aici, în frumoasa şi spaţioasa locaţie a Fundaţiei ”Nişte ţărani”, evenimente cultural-artistice cu alese participări naţionale şi internaţionale. Decernarea anuală a premiilor Fundaţiei la celebra bisericuţă (monument istoric) cu friza potecaşilor (plăieşi călări de hotare) din Vioreni  a prilejuit acţiuni de mare impact şi din cele mai antrenante în ceea ce priveşte dezbaterile privind cultura şi civilizaţia rurală.

Acolo, la Slătioara, conu Dinu şi-a ridicat pe o pantă din apropierea şoselei naţionale, cu răbdare de câteva decenii, un adevărat conac, armonios încadrat în arhitectura tradiţională, înconjurat de pomi şi flori, dinaintea căruia se desluşeşte o privelişte largă peste valea Cernei, bătând în vremea senină până pe coamele Munţilor Căpăţânii, pe versanţii cărora ”am văzut urşii urcând pe zăpada ca zahărul, în răsăritul soarelui sau la apus (…), spre vârful Cerbul sau la Sfântul Dumitru îi putea vedea oricine avea vederea mai bună, şi mai iute la vedere decât copiii nu era nimeni.”

Sunt vremuri şi chipuri de oameni mai de demult, când ţăranii atingeau vârste matusalemice şi exprimau un anume mod de viaţă şi o resemnată condiţie a senectuţii.

Legătura omului cu natura şi oamenii este îndelungată, firească şi foarte productivă sub aspect scriitoricesc.

Devenită reprezentativă, Nişte ţărani a cucerit prin autenticitate şi savoare, prin viziune structurantă şi printr-o nouă abordare a condiţiei ţărăneşti, cu o distribuire foarte interesantă de accente pe portretistică şi evenimenţialitate, toate într-o modulaţie narativă coborâtoare la eposul lingvistic al locului.

Revenind la tematica satului, cu recenta culegere de naraţiuni ”Ultimul ţăran din Slătioara”, Dinu Săraru reprezintă o suită de portrete memorabile, desluşite din tradiţia locului. Aşa este, bunăoară, chipul bătrânului slătiorean uitat de soartă dintr-un alt veac, care trăgea clopotul bisericii, taciturn şi cu degetul exprimând un ”Nu” categoric şi foarte semnificativ. Pe acest bătrân care moare pe pietroiul din faţa căsuţei sale, cu degetul arătător avertizând o posibilă negaţie, îl evocă alt bătrân pe nume Răţoi, contemporan cu autorul, şi el centenar, povestind ”domnului Dinu” atât amintiri din vremuri vechi cât şi neajunsurile bătrâneţii sale. De fapt, bătrâneţea, aureolată de o mai profundă înţelegere a vieţii, este o temă majoră în aceste povestiri, care au farmecul unei oralităţi consonante, personajele şi scriitorul intrând într-o empatie specifică, de unde şi farmecul discret al povestirilor. Ţăranii lui Dinu Săraru vin din istoria satului cu o identitate bine conturată şi exprimă o demnitate de cuget şi trăire memorabilă. Ei sunt, desigur, ultimii ţărani, cu ei se duce o lume, în care munca, iubirea, plăcerile vieţii şi moartea aveau o naturalitate specifică, nefalsificată, iar purtătorul acestui mesaj pentru noi nu este altul decât conu Dinu din Slătioara.

Obiceiurile, tradiţiile şi eresurile – care dădeau substanţialitate şi autenticitate, specificitate şi firesc lumii rurale – dispar, tineretul migrează spre mediile citadine, nefiind dispus să repete experienţa nu tocmai uşoară a părinţilor şi să se căpătuiască prin lumea largă…

Iar ţăranii încep să moară unul câte unul, lăsând în urmă un pustiu fără margini. E şi cazul Speranţei, femeia ”iute ca o vârvarie şi frumoasă”, cu copii pe lângă ea şi cu baniţa pe cap, având alături ”cumsecădenia mototoală” a bărbatului Leonică mutilat sufleteşte astfel pentru tot restul vieţii:

” – Mor ţăranii dumitale pe capete, cum spunea cineva, care îmi povestise şi sfârşitul Speranţei, înlăcrimat cu adevărat. Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara singur, ca şi când dumneata ai fi rămas ultimul ţăran. O să vezi, mă asigură el cu o înţelepciune cinică şi îmi dau seama că de fapt vrea să-mi spună: mai potoleşte-te, fratele meu, cu zbaterea asta cam tinerească, în numele poveştii cu renaşterea ţărănimii. Cine să mai renască dacă a murit şi Speranţa, care era un ultim semn al vitalităţii ţărăneşti, al patimii ţărăneşti, al tinereţii fără bătrâneţe? Dacă aş fi rămas ţăran, cum cred că am şi rămas în adâncul sufletului meu, ar fi trebuit să-i răspund cu scepticismul acestora, când el mi-a atras atenţia că o să mă plimb singur prin Slătioara.

„Cât o să mă mai plimb şi eu…Şi fără să vreau, chiar aşa i-am răspuns, iar el:

Vezi?”

(A murit şi Speranţa)

O altă figură memorabilă de slătioreancă este Gena lui Năiţă Lucean, altădată o femeie frumoasă şi vrednică nevoie mare, care azi îşi trăieşte o bătrâneţe singuratică. Chinuită de insomnii, îl visează când aţipeşte numai pe bărbatu-său mort în urmă cu 20 de ani:

”Păi numai pe el îl visez. Alte vise nu mai visez (…) Cu carul cu boi şi cu biciul pe umăr, cu care ne mâna şi pe noi: «hai, hai, că se termină viaţa şi n-am făcut nimic…». Şi uite s-a terminat şi viaţa…”

Deşi rămasă singură şi trăind din amintiri, căci copiii s-au dus la casele lor, Gena lui Năiţă Lucean a rămas ”în picioare”, adică demnă sub o bătrâneţe tot mai împovărătoare.

Impresionantă este şi povestea unei familii de ţărani, Sultana şi Dumitru, din ”Un fluture alb cu sânge pe aripi”, care aminteşte de povestirea despre Gena răposatului Lucean. Dumitru şi Sultana au un fecior care pierde nopţile cu ibovnicele şi refuză să le aducă în casă părinţilor o noră muncitoare. Tatăl, bolnav, ar dori să-şi vadă feciorul aşezat, iar mama pendulează între toleranţa pentru copil şi boala cât mai evidentă a soţului, despre care nu se discută. Căci bărbatul nu vrea să-şi îngrijoreze familia, încercând mereu să disipe simptomele ca aparenţe! Avem aici, surprinsă, iarăşi, delicata demnitate a ţăranului, acea nobleţe de suflet prin care îşi sacrifică ultimele clipe ale sănătăţii tăind coceni în luncă. Moartea, senină şi blândă, este tacit acceptată, ea vine ca o ispăşire a unei vieţi fără preget…

Meşteşugul olăritului a fost abandonat, mai mult din pricini economice, pământul măzăricos, ca piperul, Negru de Slătioara, pe care hurezenii îl ardeau în cuptoare pentru a obţine verdele-negru, ca fierea, pentru împodobitul ceramicii, aproape ă a dispărut. Carpenii, ulmii, jugaştri şi sângerii de pe malul pitoresc al Cernei s-au rărit, în locul mestecenilor care i-au mângâiat anii copilăriei se întind azi ”pustiuri de iarba vântului cu paiul înalt.” Ba mai mult, satele fie că au dispărut, fie că s-au amestecat, pierzându-şi identitatea: ”Până nici satul nu mai e, i-a pierit şi numele… nu mai e în acte, la Primărie. Acum Slătioara e făcută din Milostea, din Fometeşti şi din Goruneşti… Olarii, care ţineau Slătioara toată, nu mai sunt nici pe hartă… dacă nu mai sunt nici olarii…” (Negru de Slătioara).

Oalele slătiorenilor, care nu aveau nevoie de cele ale hurezilor, erau albe, cu gulere albe, din râuri de var: ”Ceramica lor era (şi mai este) roşie şi cuminte, poezia ei sta în formele unduioase pe care le ocroteau în palmele butucănoase simţind mereu, cu ochii închişi, unde netezimea nu e ca obrazul de catifea…”

Ultimul olar, cu mâini noduroase, strâmbe şi tremurătoare, nu mai poate modela, acum, la bătrâneţe, lutul, dar aminte să mai poată frământa pământul şi să aprindă cuptoarele…

Ultimul ţăran din Slătioara este cartea unei legături profunde şi organice cu lumea satului, scrisă cu ardoare şi ataşament, deloc idilic şi paseist, faţă de o lume aflată în amurg. Transpare pretutindeni acel sentiment caracteristic oricărei pierderi etno-culturale, supravegheat de ochiul unei înţelegeri lucide, care nu e, deci, resemnare, ci conştiinţă contigenţială.

Există, în proza lui Dinu Săraru, o fluidă frazare prozastica, de empatie psiho-socială faţă de comportamente şi realităţi. Arborescentă şi tinzând la schiţarea cât mai conturată a unor destine şi psihologii umane, frazarea narativă, întreţesută de dialoguri esenţializate, uneori de un laconism enigmatic, implică o autodiegeză atât cât e necesară susţinerii impresiei de obiectivitate.

Menţionăm şi grafica la cele cinci povestiri realizată de Mircia Dumitrescu, consonantă cu temele unei lumi care se duce să moară puţin, adică atât cât trebuie ca o alta să renască din propria-i cenuşă…dacă o să mai renască…

 

 

 

NB. Pe la jumătatea lunii trecute, scriitorul Dinu Săraru a poposit în Gorj pentru a vizita Complexul arhitectural „Arethia şi Gheorghe Tătărescu” de la Curtişoara şi Conacul de la Dobriţa în care s-a refugiat regele Mihai I, după arestarea mareşalului Antonescu. L-am însoţit pretutindeni, descoperind un spirit de autentică savoare scriitoricească şi promiţându-ne un fragment din noul său volum Ciocoii noi cu badyguard, aflat în lucru.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.