Kultural • Doamna Sanda Tătătescu-Negropontes

În urmă cu mai bine de 10 ani intram pentru prima dată într-o casa boierească din str. Sandu Aldea cu gândul să-i iau un interviu D-nei Sanda Tătărescu-Negropontes. Am stat de vorba atunci o după-amiază întreagă, am transcris apoi interviul şi la câteva zile, gâtuit de emoţie, i l-am citit Doamnei. I-a plăcut. Au urmat, în timp, alte şi alte întâlniri pentru care-i mulţumesc cu asupra de măsură.

Acum, când Doamna Sanda Tătărescu-Negropontes nu mai este, vorbele-i de atunci dau socoteală, printre altele, şi despre întoarcerea lui Brâncuşi acasă, la Târgu-Jiu. Cu treburi…

În Amintire, stăm de vorbă cu D-na Tătărescu…

- Iată cum stau lucrurile: În primul rând, mama mea, Aretia Tătărescu a dorit să facă ceva în memoria Ecaterinei Teodoroiu şi cum era prietenă cu Miliţa Petraşcu a rugat-o pe ea. Şi Miliţa a făcut acest splendid sarcofag, extraordinar de frumos, care după mine e prost plasat acolo, dar asta-i doar părerea mea. Apare prost plasat mai ales în conjunctura actuală, când Piaţa Prefecturii e înghesuită de o lucrare a arhitecturii anilor 80 şi când e vulgar populată cu tot felul de mase de manevră puse pe revendicări sociale sau pe petreceri câmpeneşti. Spaţiul în care e plasat monumentul se cere a fi altfel protejat şi chiar altfel mobilat. Dar asta-i altă poveste…

În conjunctura de acum, într-adevăr, monumentul apare copleşit de tot ce este în jur, dar el este o frumuseţe, este o mare reuşită a Miliţei şi din fericire el s-a păstrat foarte bine, spre deosebire, de exemplu, de fântâna Mioriţa din Bucureşti, pe care a realizat-o împreună cu arh. Octav Doicescu şi care de multă vreme arată deplorabil. Şi tot în intenţia mamei mele şi a Comitetului de la Liga Naţională a Femeilor a fost şi comemorarea luptelor de la podul Jiului, unde, ca nişte adevăraţi eroi, locuitorii oraşului au ţinut piept duşmanului în primul război mondial. Şi iarăşi s-a adresat Miliţei. De data aceasta, Miliţa a considerat că lucrarea o depăşeşte şi a sfătuit-o pe mama să se adreseze unui gorjean, sculptor care deja făcea epocă la Paris. Era vorba despre Brâncuşi…

Suntem în anul 1935.

Da. Mama a ascultat-o foarte conştiincios pe Miliţa, era pe-atunci deja soţia primului ministru şi s-a gândit că-i va scrie la Paris acestui domn Brâncuşi, care va fi foarte încântat să se reîntoarcă în ţară şi să lase aici o amintire în memoria locului. Ei bine, nu a fost chiar aşa. Brâncuşi plecase de mult şi se rupsese de ţară. Trebuie să spunem lucrurile aşa cum au fost, nu mai venise în ţară de ani de zile şi a fost nevoie de o lungă corespondenţă pentru a-l convinge pe Brâncuşi să se reîntoarcă. Şi pentru că la vremea aceea mama mergea la Paris a şi stat de vorbă cu Brâncuşi în mai multe rânduri în legătură cu acest proiect convingându-l până la urmă să se reîntoarcă acasă. Ori aici, fără discuţie intervine drama acelei epoci, a anilor ’40-50’. Suntem într-o noapte a anului 1950 când Gheorghe Tătărescu a fost arestat şi când tot ce era la noi în casă, în strada Polonă 19, a fost ars în mijlocul curţii. A fost arsă atunci întreaga arhivă a tatălui meu, biblioteca, documente de mare importanţă, a fost arsă corespondenţa cu mari oameni politici ai lumii, scrisori ale Marthei Bibescu şi ale Elenei Văcărescu şi câte şi mai câte lucruri care ar fi interesat astăzi istoria României. O arhivă extraordinară! Să nu uităm că tatăl meu a fost prim ministru 10 ani, ori în acea noapte de pomină toată această arhivă a fost făcută scrum. Şi odată cu ea şi o întreagă corespondenţă pe care mama o purtase cu Brâncuşi. Acesta e trecutul… Ce ne interesează pe noi astăzi este că finalmente Brâncuşi a fost convins să se întoarcă în ţară. Întâmplarea face că Brâncuşi venea acasă după mai bine de 10 ani cu Orient-Expresul. Noi vorbim acum de anul 1936, când încă nu venise al doilea război mondial. La acea vreme Orient-Expresul oprea la Filiaşi, care faţă de Poiana, unde se afla casa părinţilor mei, se găseşte cam la 30-40 km. Toţi prietenii noştri care veneau din străinătate, coborau din Orient-Expres în gară la Filiaşi unde erau aşteptaţi cu o maşină care-i ducea apoi la Poiana. Eu trebuia să-l aştept pe Brâncuşi. Eram atunci o fată tânără de vreo 17 ani – sunt născută în 1919 de ziua Sfintei Maria. La mulţi ani, doamnă Sanda Tătărescu, Lumea Gorjenească vă urează ani mulţi în fericire şi sănătate bună! Mulţumesc. Cum se întâmplă, am avut ghinion atunci, Orient-Expresul sosise şi eu ajunsesem cu întârziere. Eram îngrozită pentru că acasă primisem toate instrucţiunile legate de felul cum trebuia să-l întâmpin pe Brâncuşi. L-am căutat pe şeful gării, pe care de altfel îl cunoşteam bine: “Domnule, a sosit de la Paris un domn foarte important”. “N-a venit nimeni important, pentru că dacă ar fi coborât l-am fi cunoscut după geamantane…” Eram speriată şi neajutorată în faţa şefului de gară, când s-a apropiat de noi un bătrânel, mic de statură, cu barbă, cu hainele cam ponosite şi care mi-a spus atunci: “Mi se pare că pe mine mă căutaţi…”

Aşa l-am cunoscut eu pe Brâncuşi. În mintea mea de fată foarte tânără, Brâncuşi trebuia să fie un colos. Ei bine, nu era. Dimpotrivă, era un om cât se poate de modest, cu nişte ochi adânciţi mult în fundul capului, aş spune că erau nişte ochi foarte olteneşti. De altfel toată figura lui îl trăda a fi un gorjean adevărat. Avea însă o reticenţă în vorbire şi pentru o tânără care trebuia totuşi să facă o conversaţie nu era tocmai uşor. Ne-am îmbarcat în maşină şi am pornit degrabă spre Poiana. Încercând să intru cât de cât în vorbă cu Brâncuşi, punând tot felul de întrebări stupide pentru vremea aceea, gen: “Cum e vremea la Paris?”, am primit doar răspunsuri seci şi monosilabice. La un moment dat, trecând pe lângă un lan de grâu, Brâncuşi îmi spune: “Vezi ce frumos e lanul ăsta de grâu? Oare câtă lume vede cât e de frumos când e bătut de vânt?” Şi eu, atunci, recunosc, m-am uitat cu alţi ochi la acel lan de grâu. Ajungem, în sfârşit la Poiana Gorjului. Tatăl meu era prim-ministru deja de 3 ani, şi aici voi spune că epoca anilor 1933-1937 a ajuns să fie epoca cea mai înfloritoare a ţării. Orice ne-ar spune istoricii astăzi, care văd că taie firul în patru şi spun că era şi atunci corupţie, ca şi acum de altfel, eu voi spune că România ajunsese sus pe culmile ei şi aş dori ţării mele, pe care o iubesc atât de mult să mai ajungă la apogeul la care era atunci. Deci, la noi la Poiana era un adevărat centru politic, cu oameni politici care veneau cu treburi, era o atmosferă cu adevărat de viaţă politică. Ori, trebuie să recunosc, Brâncuşi era tot ce vreţi, numai om politic nu era şi în plus avea o reticenţă pe care o avusese şi de-a lungul convorbirilor cu mama când puseseră la cale împreună venirea lui la Târgu-Jiu. La noi, în parcul conacului de la Poiana se găsea o casă de oaspeţi al cărei pridvor era semnat de Antonie Mogoş. Aici a locuit şi Brâncuşi. Ei bine, în casa şi în familia Tătărescu de la Poiana, unde se făcea intens politică, Brâncuşi a găsit drept stâlp de reazem pe mama mea Aretia Tătărescu, pentru că ea, cu toată dragostea infinită pe care o purta soţului ei, n-a făcut politică nici măcar o zi, dimpotrivă, aş zice că era nefericită pentru că tatăl meu era atât de absorbit şi de preocupat de politică. Şi mama îl susţinea pe Brâncuşi. Cum l-a înţeles însă pe Brâncuşi, a fost ceva special. A fost un fluid special, pentru că Brâncuşi era greu de înţeles.

Tatăl dv. era la Poiana atunci când aţi venit cu Brâncuşi acasă? Cum a fost întâlnirea primului ministru Tătărescu cu marele sculptor venit de la Paris?

Tatăl meu era atunci acasă la Poiana. Brâncuşi era un oltean primit în casă de un alt oltean. Fac o paranteză aici să vă spun că la noi acasă în strada Polonă, aveam la demisol un apartament pregătit special pentru oltenii care veneau cu treburi la Bucureşti. Ei aveau de fiecare dată un loc unde să tragă la nenea George, pentru că ministrul Gheorghe Tătărescu era oltean de-al lor.

Fără îndoială că atunci la Poiana s-au întâlnit doi olteni. Unul era primul ministru al ţării, iar celălalt era un geniu. Şi poate că aparent nu aveau lucruri comune. Dar s-au înţeles. Apoi, Brâncuşi a început o viaţă de om invitat într-o casă de oameni primitori. A stat aproape 3 luni. Sigur că mama a încercat să-i explice lui Brâncuşi că l-a invitat ea, dar că Aretia Tătărescu este şi preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, şi-atunci a mijlocit o întâlnire a doamnelor gorjene, pentru ca ele să fie puse la curent cu ceea ce Brâncuşi avea să facă la Târgu-Jiu. Până atunci Brâncuşi nu-i spusese nici o vorbă mamei despre ce dorea să facă. Încerca doar să se readapteze la atmosfera gorjenească. Se ducea în fiecare zi pe malul Jiului unde stătea şi medita foarte mult. Singurul lucru pe care i l-a spus mama a fost: “Îţi dau mână liberă să faci ce vrei, să pui unde vrei monumentul, dar totuşi eroii sunt de la Târgu-Jiu şi să nu-i uităm. Monumentul să fie la Târgu-Jiu, e singurul lucru care te rog”. Mama şi-ar fi dorit Cocoşul, dar asta era ideea ei probabil şi pentru că-i amintea puţin de cocoşul de pe scoarţa noastră oltenească. Însă cred că Brâncuşi păstra Cocoşul pentru Franţa. Brâncuşi n-a spus o vorbă până când nu a avut loc întâlnirea promisă cu doamnele din Comitetul Ligii. Doamnele, ageamii altfel într-ale artei, se aşteptau ca Brâncuşi să ridice un monument aşa cum mai văzuseră ele. Atunci pentru prima oară, l-am văzut pe Brâncuşi ieşindu-şi din fire, şi mi-l amintesc cum s-a ridicat în picioare pentru a părea mai impozant, asta-i impresia mea, şi a zis doar câteva cuvinte răstite: “Eu nu vă fac aşa ceva !” După plecarea doamnelor, destul de dezamăgite de întâlnirea cu Brâncuşi, mama, puţin îngrijorată şi ea, i-ar fi spus: “Acum n-avem încotro, trebuie să te decizi”. Şi Brâncuşi i-a răspuns repede: “Eu m-am şi decis. Voi face o Coloană. O s-o pun în Dealul Târgului, să se profileze pe spinarea munţilor. Acolo-i locul Coloanei, acolo-i pomenirea fără de sfârşit”. Şi aşa s-a terminat toată discuţia. Şi spun încă o dată acest lucru: la început nu a fost vorba decât de Coloană.

Apoi Brâncuşi, încet, încet, reintrând cu adevărat în viaţa gorjenească, reîndrăgostindu-se de Gorj, a dorit el singur să facă şi Poarta Sărutului, a dorit tot el ca acolo unde stătea ore întregi pe malul Jiului să aşeze şi Masa Tăcerii. Dar acestea au venit pe rând, din prima clipă a fost doar Coloana. Şi Coloana avea să fie ridicată acolo sus, unde astăzi nu mai este. Pentru acest monument l-a chemat mama – soţia primului ministru – tocmai de la Paris, acasă la Gorj, pe marele Brâncuşi.

Deci, să înţelegem că Brâncuşi a fost un generos ...

A fost un om darnic. Dar, la plecare, ne-a spus cu năduf: “nu ştiţi ce vă las eu”…

Bucureşti, început de august, 1999

Vasile VASIESCU

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.