Kultural • Două teorii contemporane despre referent

În cele două articole precedente, am încercat  să schiţăm jaloanele unui demers destul de anevoios,   vizând un scop oarecum riscant şi, poate, chiar  lipsit de modestie, acela de a propune o altă modalitate de lectură a unor opere ale literaturii române. Această relectură – mult anunţată... – se va  sprijini pe o concepţie despre referent pe care, de  asemenea,  vom încerca să o sintetizăm în articolul nostru din numărul viitor. Până atunci, în rândurile ce urmează,vom prezenta două teorii de prestigiu pe această temă, de la care pornind vom dezvolta propriul nostru punct de vedere.

O importantă teorie privitoare la referent,  care a schimbat radical punctul de vedere pozitivist despre această problemă, îi aparţine lui Cesare Brandi, fiind expusă în lucrarea sa Teoria generală a criticii (Univers, 1983). Astfel, conform esteticianului italian, referentul în general – şi nu exclusiv cel al discursului poetic! – ar fi un element intrinsec semnului lingvistic, nu extrinsec aşa cum ne obişnuiseră adepţii gândirii pozitiviste şi cum tinde să ne convingă, de fapt,  modul nostru cotidian de percepţie a realităţii. Luând drept punct de plecare modelul semnului lingvistic al stoicilor, model ce cuprinde, ca intermediar între semnificant şi semnificat, lékton-ul – entitate imaginară lipsită de realitate extralingvistică – Cesare Brandi argumentează, polemizând cu o întreagă tradiţie modernă din domeniu că „ referentul nu trebuie confundat cu matricea sa existenţială, doar aceasta din urmă fiind extralingvistică” (op. cit., p. 53). Aşadar, una este lucrul ca entitate ontică, şi alta ceea ce filtrăm noi din această entitate imprimând/ construind în limbaj.

În primul rând, statutul de element intrinsec, acordat referentului, aduce gândirea lingvistică  la rang de contemporaneitate cu cea ştiinţifică din sfera indeterminismului, despre care am vorbit mai sus (în articolul precedent). În plus, această nouă perspectivă îl conduce pe criticul şi teoreticianul italian la elaborarea unui nou model al semnului lingvistic, structurat pe patru niveluri: referent , schemă preconceptuală, semnificat şi semnificant. Referentul devine astfel prima etapă a procesului de abstractizare a realităţii prin limbaj, proces ce va traversa nivelul schemei preconceptuale – reprezentând o primă selecţie operată asupra referentului şi care va avea drept punct de sosire semnificatul: „Referentul reprezintă imaginea care rezultă din faptul perceput, inclusiv eventualele conotaţii pe care aceasta ar putea să le antreneze cu sine” (Ibid., p. 61). De altfel, ţine să precizeze autorul, nu toţi referenţii au în mod obligatoriu matrice existenţială. Este cazul animalelor mitologice, de exemplu, precum unicornul, menţionat deja de către Aristotel.

Teoria aceasta, să-i zicem, relativistă despre referentul lingvistic se sprijină pe o presupoziţie în mod repetat explicitată de către autor, conform căreia, în această etapă a dezvoltării limbajului ştiinţific, când toate legile sunt statistice iar adevărul este o aproximare – în sensul limitei din matematici – surprinderea realului, aprehendarea sa, este un proces progresiv şi infinit care, în fond, ne menţine în permanenţă la aceeaşi distanţă de imposibila sa epuizare.

Aşadar, dacă ţinem seama de cele de mai sus, limbajul este cel care are rolul de a construi imagini specifice despre realitate, dat fiind că „nu obiectul este cel care conferă semnului semnificatul său, ci semnul este cel care impune, în mod constitutiv, reprezentarea unui obiect semnificatului său” (Ibid., p. 75). Rezultă că semnul este cel care impune, în cele din urmă,  unei matrice existenţiale referentul acesteia şi nu invers, aşa cum ni se pare prin prisma percepţiei curente. Or, această concepţie a lui C. Brandi are, în primul rând, meritul de a depăşi opoziţia curentă dintre limbajul uzual –  considerat transparent în raport cu extralingvisticul – şi limbajul poetic, reputat, în lucrările de poetică modernă – a se vedea Tzv. Todorov, de exemplu – pentru „opacitatea” sa constitutivă în această privinţă. În plus, prin faptul de a considera referentul ca fiind interior semnului, ca prim nivel de luare în posesie a realului, rezultă o altă concluzie despre limbajul poetic, ceea ce, de data aceasta, îl situează într-o poziţie privilegiată în raport cu corpusul general al diferitelor tipuri de discurs. Este vorba de constatarea că acest gen de discurs, bazat pe concreteţe şi imagine, constituie domeniul limbajului general care beneficiază din plin de prospeţime materială şi, tocmai prin aceasta, dispune de potenţialul cel mai apt a restructura ansamblul proceselor noastre cognitive.

Concluzia aceasta despre limbajul poetic, la care se ajunge prin intermediul concepţiei despre referent a teoreticianului italian, ar putea confirma, ni se pare, o definiţie a Juliei Kristeva – semiotician francez al anilor ’70 – ’80 –  după care limbajul poetic ar fi „codul infinit ordonat, un sistem complementar de coduri în cadrul căruia pot fi izolate, (prin abstragere operatorie şi în chip de demonstraţie a unei teoreme) un limbaj uzual, un metalimbaj ştiinţific precum şi toate sistemele artificiale de semne – care, toate, nu sunt decât submulţimi ale acestui infinit, exteriorizând regulile ordinii sale pe un spaţiu restrâns (puterea lor fiind mai mică în raport cu ceea a limbajului poetic, care le este surjectat)” (Séméiotiké. Recherches pour une sémanalyse, Seuil, 1969, p. 179). O definiţie, aşadar, cu o mare forţă de fascinaţie, conform căreia limbajul poetic ar constitui întregul, iar restul limbajelor, părţi ale acestui întreg infinit şi inepuizabil precum universul ...

*

Vom opri aici, pentru moment, consideraţiile privitoare la consecinţele modelului referenţial al lui Cesare Brandi asupra statutului limbajului poetic pentru a trece la prezentarea celuilalt punct de pornire al demersului nostru, teoria referinţei elaborată de Paul Ricoeur în La métaphore vive ( Seuil, 1975). Această teorie, expusă mai ales în capitolul VII al volumului citat, este, spre deosebire de cea a lui Brandi, una vizând strict referentul poetic. Autorul dezvoltă în această lucrare teza conform căreia, în textul literar, considerat ca o totalitate structurată de fraze, ireductibil la o simplă însumare a lor, s-ar produce o anulare a referentului imediat, lexical, pentru a da curs unei manifestări secunde şi mai profunde a acestuia, analogă funcţionării metaforei. Paul Ricoeur continuă prin a argumenta ideea că metafora este o strategie discursivă caracterizată printr-un transfer de limbaj: este descrisă o realitate nouă în termeni utilizaţi anterior spre a descrie altceva. Însă această strategie de limbaj, de genul „ a fi ca” este specifică, afirmă autorul, nu numai discursului artistic, ci şi celui ştiinţific de tip euristic, ce utilizează modelele teoretice.

Pornind de la această analogie, hermeneutul francez ajunge la concluzia că ceea ce corespunde modelului ştiinţific în discursul literar este, nu metafora locală de tip lexical, ci „metafora continuată – fabula, alegoria”, lărgită la nivelul global al textului iar, corelativ, „opera poetică luată ca un tot – poemul – proiectează o lume”, (sublinierea noastră), (op. cit., în lb. rom., Univers, 1984, pp. 374-375). Prin urmare, aşa cum sensul aparent al unui text alegoric se estompează pentru a trimite la o semnificaţie secundă, tot aşa referentul prim, caracteristic pentru limbajul descriptiv, uzual, este anulat în textul literar spre a face vizibil un referent secund care, asemenea modelului ştiinţific, are capacitatea de a redescrie realitatea. Astfel, imaginea realităţii obţinută prin acest transfer de limbaj constituie, în viziunea lui Ricoeur, ceea ce s-ar putea numi referent, atât pentru modelul ştiinţific, cât şi pentru reţeaua metaforică a poemului. (Desigur, ţinem să menţionăm că autorul nu are nicidecum intenţia să afirme că cele două limbaje ar trimite cumva la acelaşi referent – diferenţa fiind aceea dintre concept şi metaforă, fără îndoială! -, ci doar că modul de raportare al celor două tipuri de limbaj la realitate este analog.)

În ceea ce ne priveşte, credem, însă, că această perspectivă asupra referentului poetic concordă cu o concepţie despre text ca structură închisă. Îndată, însă, ce acesta este conceput nu numai ca un transfer, ci şi ca o transformare a unui text anterior ( sau a unor texte anterioare), robusteţea şi transparenţa unei asemenea construcţii devin mai puţin evidente. Aşadar, considerând lucrurile din acest punct de vedere, tipul de referinţă propus de Paul Ricoeur ni se pare a porni de la o concepţie romantică – mai precis, metafizică – despre structura poetică. Este suficient să amintim în acest sens ideea centrală a volumului în discuţie, concepţia sa despre metaforă văzută ca o strategie de discurs în doi timpi: despărţindu-se, într-un prim timp, de funcţia sa de descriere directă, caracteristică pentru nivelul uzual de comunicare, într-un al doilea moment, limbajul accede la nivelul mitic al comunicării, unde funcţia sa euristică este, în sfârşit, eliberată. Or, după cum bine ştim, mitul, spre deosebire de discursul poetic, are o structură omogenă, transparentă, non-contradictorie: „ Substanţa mitului nu se află nici în stil, nici în modul de naraţie, nici în sintaxă, ci în povestea care este istorisită. Mitul este limbaj, un limbaj însă operând la un nivel foarte înalt şi unde sensul ajunge, dacă putem spune aşa, să decoleze de pe fundamentul lingvistic pe care a început prin a rula.”(Claude-Lévi Strauss, Anthropologie structurale, Plon, 1958, p. 232.) Aşadar, dacă am înţeles noi bine demersul ricoeurian, acesta nu îşi propune să recupereze, prin referentul artistic, decât ceea ce corespunde simbolicului care subîntinde textul poetic, lăsând deoparte semioticul şi raportul dialogic, conflictual dintre aceşti doi poli. (Accepţia termenilor simbolic şi semiotic este aceea pe care le-o dă Julia Kristeva în Révolution du langage poétique, Seuil, Coll. Tel Quel, 1974; simplificând oarecum grosier,  simbolicul reprezintă elementele textului care îi asigură acestuia coerenţa, claritatea şi transparenţa, într-o stratificare pe verticală a semnificaţiilor,  pe când semioticul, dimpotrivă, este polul spre care converg acele elemente ce tind să-l destructureze, să-i multiplice sensul, să facă să explodeze unicitatea şi coerenţa acestuia).

Or, în textele poetice – şi mai ales în acelea aparţinând celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi secolului al XX-lea – atât caracterul figurativ al imaginii, cât şi linearitatea frazei standard a discursului normativ sunt profund destructurate, astfel încât sensul stratificat al simbolului este puternic răvăşit de către agresivitatea semioticului.  La fel se petrec lucrurile şi cu linearitatea naraţiunii tradiţionale după ce, deja în romantism, fusese abolită ierarhia la nivelul personajului, adică analogia, de exemplu, dintre condiţia nobilă a acestuia şi importanţa sa în cadrul operei (vezi Ruy Blas).

Iată, credem noi, câteva motive suficiente pentru a considera că modelul ricoeurian de referent poetic riscă, în astfel de condiţii, să se dovedească parţial operant, ba chiar destul de incomod. Cu atât mai mult cu cât, chiar şi în textele romantice, păstrătoare în mare măsură a sintaxei limbajului uzual, a pertinenţei semantice a termenilor, cât şi a structurilor narative ale oralităţii, s-ar putea detecta, după cum vom putea vedea la momentul potrivit, numeroase dovezi ale manifestării semioticului. Or, cum am încercat să arătăm, modelul referenţial ricoeurian impune o structură semantic omogenă a textului, ignorându-i dimensiunea semiotică şi, prin urmare, natura conflictuală a dinamismului său intern.

De aceea considerăm că, în abordarea textului literar, se impune deplasarea problematicii referentului de la structuri la procese, aşa cum vom încerca să dovedim în ultima parte a acestui studiu. În felul acesta,  problema omogenităţii semantice va fi depăşită, ştiut fiind că orice proces include contradicţia şi, prin urmare, eterogenitatea internă a fenomennelor în discuţie. Prin urmare, atunci când vom vrea să demonstrăm referenţialitatea unui text literar, vom încerca să dovedim că aceasta este de natură dinamică şi vizează realităţi de această natură. Altfel spus, textele literare trimit la procese şi nu la lucruri, ba nici măcar la stări ale acestora, cum am văzut că susţine P. Ricoeur.

Aşadar, mai întâi de toate, vom selecta din cele două teorii asupra referentului, pe care le-am prezentat pe scurt mai sus, doar acele trăsături care rămân pertinente în noua situaţie avută în vedere: aceea a unui text ce nu mai referă la lucruri, nici la stări, ci la procese.

Vom reţine, în primul rând, noţiunea de referent interior semnului lingvistic, elaborată de Cesare Brandi, însă cu anumite rezerve, privitoare la definirea sa ca imagine, dacă prin imagine s-ar putea cumva înţelege o structură închisă, omogenă sau tinzând către omogenitate şi univocitate semantică. Aceasta pentru că, după cum am văzut, chiar şi limbajul ştiinţific contemporan consideră o atare perspectivă deja caducă şi, pe anumite domenii,  inoperantă. Cea de-a doua trăsătură a noţiunii de referent pe care ne propunem să o reţinem în vederea propriului noastru demers este una ce se desprinde din modelul propus de Ricoeur: referentul literar operează la nivelul întregului text, fiind rezultatul funcţionării operei ca ansamblu structurat şi consecinţa anulării referenţilor locali, punctuali.

Pe de altă parte, având în vedere că vom considera textul dintr-o perspectivă dinamică, adică drept o structurare şi nu drept o structură, drept o transformare a altor texte – o intertextualitate –, modelul de referent propus de noi se va resimţi în consecinţă, aşa cum vom vedea mai departe. În acest sens, vom încerca să transferăm anumite principii privitoare la referent, elaborate de cei doi teoreticieni evocaţi mai sus, într-un context teoretic nou, unde opera literară nu va mai fi o entitate închisă şi statică, ci o realitate în perpetuă devenire prin faptul deschiderii sale către lumea universală a textelor, atât la polul scriiturii, cât şi la acela al lecturii. Iar pentru aceasta vom apela, aşa cum se va putea vedea în continuare, la perspectiva pe care noţiunea de intertextualitate o poate oferi asupra dinamismului funcţionării textuale.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta