Kultural • Echinox-ul şi echinoxiştii

Povestea multora dintre echinoxişti începe în anii studenţiei la filologia clujeană. Facultatea i-a primit ca studenţi, le-a dat instrucţie de profil, dar a rămas consecventă în indiferenţa ei faţă de mofturile lor literare. Au existat destui profesori care ţineau cursuri anoste, potrivite cu tezele lor căznite de doctorat, şi nu neapărat cu studierea literaturii române prin autorii ei de referinţă, cum ne-am fi dorit. Nici o oră de curs sau seminar despre Ion Creangă de exemplu, şi asta în timp ce doamna Protase se străduia să te convingă de geniul lui Gheorghe Asachi iar dl. Pervain, că studierea bibliotecii Carcalechi este zăbavă de folos şi plăcută minţii. Nu au reuşit, chit că insurgenţa noastră faţă cu programa oferită a existat, măcar tacit. Prea puţini dintre dânşii erau dascăli-creatori, formatori de opinie, critici în stare să scoată ceva nou pe marginea unui scriitor în dialogul cu studenţii vioi la minte. Bunăoară, ne-am pregătit intens pentru un seminar Caragiale, ne-am „certat” două ore (cu Petronela Pantiş-Moldovan şi Tudor Dumitru Savu) pentru ca la sfârşit doamna Goga să ne spună doar atât: Da, să mergem mai departe, pentru seminarul următor pregătiţi … Ca şi cum am fi fost toleraţi timp de două ore pentru baterea de câmpi, deşi invocasem, la vremea aceea, Nu, Entretiens avec Ionesco, Notes et contrenotes împrumutate de la Ion Vartic, specialistul de mare rafinament în teatru. Am avut, nu mă feresc să o spun, destui dascăli mediocri, nici măcar informaţi în parcela respectivă, care puneau note altor viitori dascăli mediocri – conştiincioşi, obedienţi, apostoli de nădejde uitaţi prin provincie fără nădejde. Ni se reamintea direct sau pe ocolite că Filologia, ca instituţie de stat, pregăteşte dascăli serioşi, numai buni de repartizat (şi repatriat) în provincie, (că la oraş nu se putea), iar nu critici literari, poeţi, prozatori. Filologia nu era Şcoala de literatură, şi cu asta basta. Vinovat pentru plafonarea studentului entuziast era profesorul mărginit care nu-şi depăşea statutul de funcţionar universitar. La un curs cuminte despre cronicari puteai căsca vârtos, după cum la un seminar condus de Ioana Em. Petrescu te îndrăgosteai de Ureche, Costin, Neculce; chiar şi autorii de basne şi ocări Axinte Uricariul sau Simion Dascălul deveneau interesanţi cu intertextualitatea lor în premieră. La un seminar condus cu inteligenţă şi har de Ioana Em. Petrescu sau de Doina Curticăpeanu aflai cum e cu zăbava plăcută şi de folos a cetitului. Înflorirea spiritului tânăr, când se întâmpla minunea, avea loc la aceste ore. Aici se vedea că ai sau nu ai ceva aparte de spus. Echinoxiştii filologi – e vorba de critici în special, dar nu numai de ei – se afirmau sub bagheta magică a dăscăliţei. Observaţiile tale proaspete pe marginea şi în miezul marilor poeme eminesciene deveneau un referat care se transformau într-un eseu, şi care era publicat în Echinox. Revista prelua şi încuraja aceste spirite trezite la conştiinţa de scriitor. Cam mult spus, dar adevărat. Puteai fi şi altceva decât un onest profesor, şi asta era o revelaţie existenţială, cum îi place lui Virgil Podoabă să spună. O revelaţie de care nu mai scăpai. Ion Pop, Ion Vartic sau Marian Papahagi, triumvirii Echinox-ului, erau oameni tineri, deschişi spre modernitate, şcoliţi şi la noi şi în Occident, cei mai buni prieteni ai noştri. Meritul lor în afirmarea poeţilor şi a prozatorilor începând cu deceniul 7 a fost considerabil. Debutai cu o recenzie, după un an, doi de ucenicie puteai trece la Cronica literară. Publicai studii, eseuri, poezie şi proză în Steaua sau în Tribuna şi asta îţi conferea un alt statut, o nouă identitate. Dascălii te citeau şi te priveau altfel, articolele apărute îţi creau un ascendent moral şi profesional şi examenele se derulau altfel.

Şi ajung iar la un paradox: că şcoala adevărată, cât putea fi ea de temeinică, nu se făcea între zidurile şcolii, ci în afara lor/ei; că tomurile fundamentale, cum îi plăcea colegului Gheorghe Perian să spună, erau de găsit la BCU, ascunse sub cote secrete pentru care erai pus la index, şi nu între galbenele file ale unor cursuri demodate, prost concepute şi inutile; că documentarea ta pentru articolele viitoare era o frumoasă aventură intelectuală pe cont propriu, dirijată de câţiva dintre dascăli, şi însemna o schismă faţă de învăţătura oficială. În şedinţele de partid, bunăoară, Ioan Buduca şi Ion Pecie erau oile negre ale filologiei, ca şi cum colegele lor harnice în a învăţa „une nouvelle expression” ar fi fost, toate, mioare mândre şi cornute. De o răbufnire a mea în contra prezidiului Trifu-Antonescu s-a auzit, - după un interviu cu Ion Longin Popescu publicat în Viaţa Studenţească -, la Europa liberă care m-a lăudat îndeajuns, dar şi la herţienii Clujului. Soţii Petrescu, oameni admirabili şi prieteni ai noştri, se amuzau cât puteau, ne lăudau şi ne îndrumau, şi asta era suficient. Că nici Liviu Petrescu nu era bine văzut de partid. Facultatea avea meritul de a ne menţine într-un cadru vag protector unde talentul nostru, cât era, dacă era, atent controlat şi ferm încurajat, se putea împlini. Mai multă carte făceai însă la cafenea unde aflai ce cărţi de estetică, de teorie literară sau de critică au mai apărut la librăria Universităţii, ce mai e nou în presa literară. Arizona era centrul veştilor şi al poveştilor. Mircea Zaciu, Liviu Petrescu, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Virgil Stanciu, Vasile Muscă, Tudor Cătineanu coborau zilnic lângă noi şi ne învăţau carte fără să ne pună note. Pe unii i-a pensionat cu forţa Andrei Marga, marele specialist în Habermas. Mare păcat şi mare injustiţie. În această ambianţă de Sympozion platonician ne înfiinţam şi noi pe lângă ei, eram mai aproape de noi. Prezenţa lor într-o cafenea, în compania noastră, era un favor şi un privilegiu de care s-au bucurat doar echinoxiştii.

Ion PECIE

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta