Kultural • Ecouri polemice

Etimologic şi semantic, ecourile şi consecinţele polemice se sting mai repede, în comparaţie cu războaiele care se soldează cu morţi, răniţi şi dispăruţi. Octavian Paler ne-a lăsat Polemici cordiale, iar Nicolae Manolescu a teoretizat succint, într-un editorial din România literară, disocierea dintre Polemică şi pamflet, sistând subit polemicile în revista pe care o coordonează.

Polemica la care m-am referit într-o imixtiune precedentă s-ar fi atenuat dacă dl. prof. dr., membru al USR, Zenovie Cârlugea ar fi citit întreaga bibliografie pro şi contra lui Horia Radu Patapievici. Pro ne apar a fi, în ordinea apariţiei, la două săptămâni în timp, articolele lui Gheorghe Grigurcu, Eminescu ieri şi azi şi al lui Eugen Velican, Sărmanul Patapievici, ambele găzduite în paginile revistei Polemika din februarie 2010. Sărmanul Dionis poate fi Eminescu, un personaj romantic paricid, adică poetul nepereche sau Luceafăr, contestat şi discreditat fără argumente, în prestigioasa revistă Dilema, tot în februarie, dar în anul 1998, de un grup de tineri scriitori (Paul Cezar Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe), prefaţaţi de N.Manolescu.

În presa gorjeană, Eminescu n-a stârnit reacţii contra, ci pro: judicios pro reticenţi s-au arătat Gheorghe Grigurcu şi Eugen Velican, pe când Zenovie Cârlugea s-a situat pe o poziţie de iconodulie conservatoare, dându-i dreptate, involuntar, lui N. Manolescu care afirmase în alt editorial din România literară că şcoala şi idolatria/encomiastica au instaurat şi au perpetuat mitul eminescian. Opinia manolesciană poate suporta nuanţarea unui amendament: probabil universitatea, nu şcoala preuniversitară, mai precis critica literară eminescologică şi apoi învăţământul superior au impus mitul şi encomiastica pro Eminescu.

Fără a friza eminescologia tradiţională/clasică sau modernă, Gheorghe Grigurcu, autorul unei cărţi valoroase, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, elucidează, în eseul critic din Polemika, multiple probleme de situare temporară şi spaţială, ca şi axiologică, a poetului naţional. Le voi enumera, subscriind opiniilor marelui critic si istoric literar contemporan. În disputa Eminescu, unii vor să-l demoleze, alţii doar să-l renoveze, detractorii au alergie la mit, gardienii tradiţiei par ofensaţi de orice prospeţime a interpretării, duse la extrem, inconodulia şi iconoclastia sunt păgubitoare, încât conservarea şi inovaţia s-ar cuveni să se cumpănească, iar mitizarea şi aşa- numita demitizare pot coexista. Gheorghe Grigurcu evocă şi punctul nevralgic pe care l-a marcat revista Dilema din februarie 1998, declarând o tentă de ireverenţă intenţionată şi proclamând autismul impertinent al actualilor juni dilematici, cărora le-o alătură pe Elena Vlădăreanu, fără să-i blameze, deoarece micile incidente au proporţiile cuvenite. Gheorghe Grigurcu se consolează cu observaţia că nici unul din marile spirite ale literelor universale n-a fost scutit de procedura contestării. El aminteşte de detractorii contemporani lui Eminescu: Alexandru Grama, Aron Desuşianu, Anghel Demetrescu şi Alexandru Macedonski, ajungând la grosolana mistificare proletcultistă manifestată cu ocazia centenarului eminescian din anul 1950. Rezervele la apoteoza lui Eminescu au elemente bibliografice pertinente şi verosimile, în opinii critice aparţinând lui Şerban Cioculescu şi Horia Roman Patapievici. Primul, important critic şi istoric literar, interbelic şi postbelic are curajul de a lansa sintagma eşecul eminescian. Marele nostru poet s-a afirmat tardiv în romantismul european, fără să aducă o categorie nouă de sensibilitate, afirmă responsabil şi demn ilustrul critic. Gheorghe Grigurcu tinde să-i dea dreptate, continuându-i opinia: poetul nostru, sincron cu Baudelaire, Lautreamont, Rimbaud, Mallarme, s-a pierdut într-o mirifică rezervaţie autohtonă. Enorm pentru noi, Eminescu n-ar putea deveni la fel de atracţios pentru străini. Criticul e convins de această defazare a lui Eminescu în plan european şi-l citează de trei ori pe H.R.Patapievici: Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece am ieşit azi din zodia naţionalului; Profund el nu mai poate fi, deoarece categoria profundului nu este postmodernă; Interesant nu mai poate fi, Eminescu fiind de formaţie pur germană, fără tangenţe cu zona anglo-saxonă. H.R.Patapievici exagerează diagnosticând că Eminescu e exasperant de învechit, iar politic pare a fi irecuperabil. Gheorghe Grigurcu amendează parţial şi nuanţat opinia lui H.R.Patapievici: Eminescu e menit a fi proteic, mit şi cadavru, nu neapărat în debara, ci mai curând pe masa de disecţie, el va rămâne încă în miezul incandescent al poeziei româneşti, având un destin similar cu acela al lui Victor Hugo.

Eugen Velican dezaprobă timpul nostru, când scrisul cunoaşte o stare de ebuliţie, iar cititul un indubitabil declin. La aniversarea a 170 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu, omagiază spiritul polemic al marelui critic junimist, care afirma că viţiul radical al culturii noastre este neadevărul. Un asemenea neadevăr îl vizează pe H.R.Patapievici, autorul articolului Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, apărut în două reviste din anii 2002 şi 2006. După o lectură atentă şi o relectură dictată de o stare polemică, Eugen Velican ajunge la concluzia, parţial discutabilă, că H.R.Patapievici nu numai că nu este un denigrator al lui Eminescu, dar ne apare chiar ca un admirator al acestuia. Culpabil, de o interpretare tendenţioasă şi eronată a personalităţii lui H.R.Patapievici este, în fond, publicistul Viorel Patrichi, cel care a mistificat adevărul sub titlul Masca lui Ianus şi mentalitatea second-hand. Eugen Velican are meritul de a ne preciza că o asemenea răstălmăcire a fost reluată, din păcate, de mai multe publicaţii, între care şi Gorjeanul, prin articolele De la pretinsul asasinat maiorescian la negarea şi beatificarea din zilele noastre, cu supratitlul Eminescu şi mistificările posterităţii sale, un demers polemic de amploare semnat de Zenovie Cârlugea. Concitadinul nostru comite injustiţia critică de a-l deplasa pe H.R.Patapievici din familia admiratorilor lui Eminescu în tagma denigratorilor, atribuindu-i sintagma cadavrul din debara şi refuzându-i astfel, fără să ştie, paternitatea lui Viorel Patrichi. Observaţia aparţine, în exclusivitate, lui Eugen Velican. Se insinuează că H.R.Patapievici, director Institutului Cultural Român, poate fi incriminat ca demolator şi asasin (superfluu!) al lui Eminescu şi al literaturii române în general. Aberant este, continuă Eugen Velican, să credem că atitudinea demolatoare faţă de valorile naţionale a dus la sancţionarea ICR-ului şi a lui H.R.Patapievici cu reducerea subvenţiilor. Alineatul final al eseului semnat de Eugen Velican în revista Polemika este deopotrivă patetic şi ironic: Aşadar, sărmane Patapievici, iată cum sunt îndemnaţi gorjenii să te recepteze. Patrioţii de serviciu te pun la zidul infamiei. Diversiunea a prins şi la oameni pe care nu-i poţi acuza de rea-credinţă.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta