Kultural • Eminescu, în Istoria critică…

Nicolae Manolescu, autorul masivei şi remarcabilei lucrări Istoria critică a literaturii române-5 secole de literatură, nu se situează în ordinea cronologică a eminescologilor redutabili, începând cu Titu Maiorecu şi continuând cu Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Ion Negoiţescu, Ioana M. Petrescu, Petru Creţia, Eugen Simion( proza) şi alţii. Nu înseamnă că N. Manolescu nu a abordat pertinent, cu acurateţe şi expresivitate critică, opera eminesciană. Dimpotrivă, el a contribuit decisiv la revizuirea unor idei şi opinii rutiniere sau inerţiale din domeniul vast şi generos al eminescologiei.

În Istoria critică…, N. Manolescu l-a aşezat pe poetul naţional sau nepereche, după prima bătălie canonică declanşată de Maiorescu, în fruntea iluştrilor contemporani de la Junimea şi Convorbiri literare. Cu Eminescu începe capitolul Marii scriitori, în care sunt trataţi Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.

În Istoria critică… , N. Manolescu oferă lui Eminescu un număr de aproape 33 de pagini. În viziunea sa critică, doar G. Călinescu ar fi trecut un veritabil examen critic eminescian, iar Ioana Bot ar fi autoarea unei istorii a mitului eminescian, prin studiul Eminescu- poet naţional român, apărut în anul 2001. N. Manolescu consideră că mitul eminescian a fost edificat de N Iorga şi de C. Noica. Istoricul l-a definit pe Eminescu, în 1929, drept expresie integrală a sufletului românesc , iar filosoful, omul deplin al culturii româneşti. Ambii l-au exaltat pe Eminescu, ca fiind paradigmatic şi anistoric, exemplar. N. Manolescu respinge aceste definiţii, ca lipsite de măsură şi potrivnice spiritului critic, N Iorga fiind un adept antioccidental al naţionalismului autohton, iar C. Noica al naţionalismului comunist de după tezele ceauşiste din iulie 1971, naţionalism alimentat şi stimulat de protocronismul lui E. Papu.

Concluzia lui N. Manolescu ni se pare judicioasă şi intransigentă, deoarece orice formă de cult este mortificantă. Un poet naţional intangibil nu mai este cu adevărat citit. El dezavuează, ca aberante, excesivele opinii pro şi contra care-l vizează pe Eminescu în prezent. I se par detestabile, atât exaltările patriotarde, puerile, cât şi contestările sau negativismele lansate în faimosul număr al revistei Dilema din februarie 1998. Consideră că în secolul XX a proliferat eminescologia cantitativă, exegeza savantă, de erudiţie sau de comparatism şi a stagnat eminescologia critică. Exigent şi restrictiv cu această situaţie eminescologică, N. Manolescu remarcă trei momente importante în care a fost receptat critic Eminescu, distingând trei lecturi critice deschizătoare de drumuri şi ilustrate de T. Maiorescu, G. Călinescu şi I. Negoiţescu. Lectura critică maioresciană a fost totuşi restrictivă, cuprinzând antumele. T. Maiorescu apare însă în Istoria critică… drept fondator al eminescologiei critice. Cu lectura călinesciană a prins rădăcini cealaltă prejudecată, a superiorităţii postumelor. I. Negoiţescu citeşte poezia eminesciană, demarcând antumele (substratul neptunic) de postume(substratul plutonic).

După o lectură şi o re-lectură fără prejudecăţi maioresciene, călinesciene sau negoiţesciene, N. Manolescu se întreabă cum arată poetul Eminescu şi răspunde: nu există un singur Eminescu. Lectura noastră nu mizează numai pe diferenţă, ci şi pe pluralism. Opera lui Eminescu este un pot-pourri de viziuni, de motive, de stiluri din care putem alege, în funcţie de sensibilitatea noastră. (…)avantajul acestei critici caleidoscopice este că alimentează toate nevoile, gusturile, înclinaţiile sau capriciile lecturii. Ne putem plictisi de un singur Eminescu. Deja acela plutonic ni se pare excesiv. Dar nu ne putem plictisi de toţi Eminescu. Citatul extins confirmă lecturile profunde manolesciene, fidele şi infidele, stimulative pentru toţi cititorii lui Eminescu.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta