Kultural • Eminescu şi Arghezi – Arghezi şi Eminescu (I)

Eminescu şi Arghezi sau Arghezi şi Eminescu – iată o bogată ipoteză comparatistă, sub genericul căreia ar intra, mai întâi, un paralelism biografic, iar mai apoi, atitudinea de rară decenţă, pietate şi recunoaştere pe care poetul „boabei şi al fărâmei” a avut-o faţă de „crucificatul” ghiersului românesc. Aşadar, dincoace de veneraţia aproape mistică a lui Vlahuţă (care realizase amploarea înrobitoare a „curentului eminescian”) şi dincolo de pathosul inagalabil al lui Nichita Stănescu în „recitirea” genialităţii eminesciene, nu există în literatura română un alt scriitor, vreme de peste o jumătate de secol, care, ca Tudor Arghezi, să venereze cu atâta măreţie de cuget imaginea Poetului Naţional (poate doar Lucian Blaga, prefaţator al unei ediţii, care, într-o vreme când lucra la „Trilogia culturii”, avea nevoie de repere fundamentale în definirea spiritualităţii sufletului românesc şi a specificităţii sale ineluctabile).

Marcată de episoade biografice tumultuoase şi febricitare, conforme cu structura psiho-artistică a tipului de inconformist social, viaţa celor doi monştri sacri ai poeziei româneşti poate fi urmărită o vreme, într-o paralelă revelatoare.

Ambii au debutat la vârsta de 16 ani, aşadar de pe băncile şcolii gimnaziale, găsindu-se în situaţii aproape similare: Eminescu la Cernăuţi înstrăinat deja de familie (peste doar două-trei luni, părăsind şcoala, îşi va asuma independenţa pentru tot restul vieţii), Arghezi – rămas „pe drumuri” mai devreme, dar care, acum, însuşindu-şi „ireductibila independenţă”, expressis verbis, îi reproşa tatălui că, orbit de „setea de bani”, l-ar fi abandonat în vâltorile vieţii…

Siliţi a face faţă acestor „vâltori”, vreme de câţiva ani, mai exact cam până la vârsta de 19 ani, tinerii poeţi se vor îndeletnici cu ocupaţii modeste, unul ca hamal, actor ambulant, sufleur şi copist de roluri la Teatrul Naţional din Bucureşti, celălalt ca meditator al unei discipline (algebră) din cauza căreia repetase un an de şcoală, apoi custode la prima expoziţie internaţională de pictură de la noi şi, în sfârşit, laborant la Fabrica de zahăr de la Chitila.

Pe la 19 ani, destinul amândurora capătă o întorsătură neaşteptată: Arghezi optează pentru călugărie şi „funcţionar” monahal (1899-1905), iar Eminescu pentru studii universitare la Viena (1869-1872) şi Berlin (1872-1874). Unul pleacă la mănăstirea cordelierilor din Fribourg (Elveţia), celălalt, în capitala Imperiului Austro-Ungar.

Anii străinătăţii, atât de rodnici în privinţa experienţei de viaţă, dar şi a formării intelectuale, îşi vor pune nu numai pecetea „independenţei ireductibile”, ci şi pe aceea a unor individualităţi creatoare distincte. Dar, pe când Eminescu îşi propune recunoaşterea lirei sale în literatura ţării, Arghezi o cam rupe cu foştii prieteni (G.Galaction, V. Demetrius ş.a.) şi dă mamei sale (care-i creştea copilul rezultat din relaţia de pe vremea călugăriei cu Constanţa Zissu, dar şi pe Alecu/Alexandru, „fratele uterin”1) iluzia că urmează serios studiile pentru a putea să-i scoată din sărăcie. Numai că „ireductibila independenţă” se manifestă şi aici, tânărul părăsind mănăstirea elveţiană pentru a lucra dinţi şi cercei de aur ori căpăcele de ceasornic, ba chiar pentru a face deplasări la Roma şi Paris, abandonând aşadar studiile şi scriind mamei că intenţionează să revină în ţară pentru a deschide o „fabrică de maţe” la Bucureşti (i-o va lua înainte un ungur)!

Pe banii babacului, dar şi ajutat de junimiştii în frunte cu Titu Maiorescu, Eminescu îşi continuă studiile, preferenţial, adâncindu-se în lecturi şi în planuri poetice. Dar, ca şi Arghezi, după cei cinci ani, se reîntoarce în ţară fără vreo diplomă, intrând iarăşi în vâltorile unor ocupaţii dependente de mai marii zilei: bibliotecar, revizor şcolar, jurnalist. Întors şi el în patrie, Arghezi se va dedica, precum o făcuse înaintaşul său, publicisticii şi creaţiei poetice, domenii în care ambii se dovedesc de o indenegabilă genialitate. Eminescu se apropie de conservatori, fără a juca în struna lor ideologică, firea sa fiind structural formată în spiritul unui naţionalism de tip tradiţional (dacă se poate zice aşa), Arghezi se va apropia de liberali, va conduce susţinut de aceştia revista „Cuget românesc”, dar tot el făcuse un repetat apel epistolar, ca deţinut la închisoarea Văcăreşti, la ministrul de interne liberal, gen. Văitoianu, exprimându-şi nedumerirea că tocmai lui, care servise „cauza”, i se rezervase acea condamnare! Nu era singurul care, în timpul ocupaţiei germane, colaborase la presa ocupantului…

Până aici, firul comparativ, urmând logica evenimentelor, poate fi întrezărit în datele sale fundamentale. Odată cu afirmarea deplină, - Eminescu încă din 1872 ca „poet, poet în adevăratul înţeles al cuvântului” (T. Maiorescu), iar Arghezi, mult mai târziu (deplina recunoaştere venind odată cu publicarea în 1927 a volumului „Cuvinte potrivite”), - destinele acestora se rotunjesc în puternice individualităţi creatoare, care fac umbră pe suprafeţe întinse.

Neputând forţa comparaţia într-o abordare in extenso, vom preciza, totuşi, că, în timp ce unul îşi va scrie opera în doar 17 ani, celălalt se va bucura de o longevitate creatoare de peste 70 de ani… Întrebarea, deja pusă, „ce ar fi devenit Eminescu, dacă ar fi trăit vârsta lui Arghezi?” este nu numai retorică, dar şi nelalocul ei, căci unul aparţine secolului în mare parte romantic, celălalt epocii de căutări şi definiri moderniste, atât sub aspect doctrinar-estetic, cât şi ca materializare expresă a Operei.

Putem, totuşi, observa, că atât unul cât şi celălalt nu au căzut din cer ca „bolizi”, ci au pornit şi traversat anumite etape. Câtă vreme în poezia eminesciană de tinereţe se simte ecoul unor influenţe heliadice şi alecsandrine, poezia lui Arghezi a cochetat, într-o primă etapă, cu simbolismul-instrumentalist al lui Macedonski şi cu un franţuzism à la manière de René Ghil - etape premergătoare ale marii poezii, abandonate la timp de marii poeţi, ba chiar repudiate cu fermitate. Găsirea drumului propriu se dovedeşte, aşadar, o tatonare organicistă, dar şi un prodigios fenomen de discontinuitate. Eminescu va întâmpina alecsandrinismul de la „Junimea” (sentimental, descriptiv, narativ şi decorativ-naţional) printr-o poezie de meditaţie filosofică, expresie a unei noi sensibilităţi, a Weltanschauung-ului care marcase deja gândirea Europei occidentale (România dovedindu-se la 1870 capabilă şi pregătită a primi sporul de cultură şi civilizaţie, chiar modelele dezvoltării ei moderne – a se vedea elogiul liberalismului burghez făcut de E. Lovinescu2)…

NOTE

1 Ş. Cioculescu Barbu Cioculescu, Autoportret prin corespondenţă, Ed. Eminescu, 1982.

2 Istoria civilizaţiei române moderne, 3 vol. 1924-1925.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta