Kultural • Eminescu şi Arghezi – Arghezi şi Eminescu (II)

Încă de la debutul în „Liga ortodoxă” cu poezia Tatălui meu, Al. Macedonski, sub genericul „Poezie şi poeţi contemporani”, semnala numele debutantului Ion Theo, care „ne-a surprins cu versuri mai presus de vârsta sa, dar nu mai presus de talentul său”. Tânărul rupea „cu o cutezanţă fără margini” atât cu „tehnica veche a versificaţiei”, dar şi cu „banalităţile de imagini şi de idei”, la o vârstă – aprecia mentorul său cu destulă sinceritate – „când eu gângăveam versul”.3

Acest „discipol scump”, de care maestrul Rondelurilor îşi va reaminti în 1912, evocând acele „zile de aur” când copilandrul Arghezi năzuia „să zboare sus de tot în strălucitul răsărit al vârstei roze” 4, deşi se dezisese de maestrul său şi îşi renegase experienţa simbolist-instrumentalistă, va deveni „fala noastră”, scrie Gala Galaction, în acelaşi an, ba chiar „luceafărul generaţiei tinere”…

Aluzia la „Luceafăr” lansată de G. Galaction în romanul La răspântie de veac (dar şi atâtea referiri în publicistica acestuia, începând din 1912) va face, cum se ştie, epocă. Numele lui Eminescu va fi adeseori invocat în abordarea şi înţelegerea „Fenomenului arghezian”5.

Încă din 1910, într-un editorial din „Viaţa socială”, N.D.Cocea vedea în Arghezi (căruia i se publicase în primul număr Rugă de seară) un scriitor „independent de şcoală şi de tendinţi”, corespunzând idealului socialist al revistei pe care o aşeza „sub auspiciile poetului celui mai revoluţionar al vremii noastre, Tudor Arghezi”.6

Să menţionăm că, la apariţia poeziei „Rugă de seară”, cronicarul „Vieţii româneşti”, criticul G.Ibrăileanu, rămânea oarecum descumpănit, întrebându-se dacă poezia cu pricina „este de domeniul psihiatriei sau anunţă un geniu”. 7

Deşi exprimarea oarecum „sibilină” a tânărului poet nu era pe placul lui Ibrăileanu (care va recunoaşte în 1926 că Arghezi e „un adevărat revoluţionar în limba noastră literară”, mişcându-se „cu succes estetic pe registrul cel mai întins al graiului românesc”, creator al „poeziei vremii noastre” şi „singurul scriitor român contemporan care are sclipiri de geniu”8), -  vor exista în epocă destule condeie să remarce spiritul inovator al poeziei argheziene, îndeosebi colaboratorii revistelor de orientare modernisă precum „Fronda” sau „Absolutio”. În aceasta din urmă, un cronicar pe nume I. Ludo îl considera, în 1913, pe Arghezi „cel mai mare poet român de azi”9, un „cugetător profund şi fin”, original atât în expresia cât şi în fondul de idei şi sentimente al poeziei. „Exclamaţia «Vieţii româneşti» - scrie cronicarul – prin care se întreba dacă Arghezi e un geniu sau un nebun, întrebare ce nu a mai fost pusă de la Eminescu încoace (s.n.), traducea destul de limpede „nedumerirea în care se afla lumea întreagă”.10

Comparaţia cu Eminescu survine devreme în presa literară. În 1919, ca avocat al poetului în procesul început la 22 februarie, în care poetul era acuzat de „colaboraţionism” pe perioada războiului (publicând împreună cu alţi confraţi de condei în oficiosul Bukarester Tageblatt), N.D.Cocea, în pledoaria sa, reprodusă de ziarul „Dacia” din 8 martie 1919, a cerut disculparea poetului, invocând prestigiul literar al acestuia în termeni foarte clari: „Arghezi n-a putut să trădeze. El e cel mai mare poet al ţării de la Eminescu şi un asemenea om poate fi un revoltat, dar nu un trădător. Îndărătul acestui proces e altul, acela al răspunderilor pentru ce s-a întâmplat până la Mărăşeşti şi pentru care politicianismul guvernant, d. Brătianu, îşi caută ţapi ispăşitori…” Se ştie că poetul a fost eliberat din închisoarea Văcăreşti, după aproape doi ani, la intervenţia lui Nicolae Iorga.

Întâmpinat şi cu unele rezerve de către condeie critice importante – precum E. Lovinescu11 sau D. Tomescu 12, Tudor Arghezi a fost adjudecat când de tradiţionalişti, când de modernişti, când de avangardişti, poetul rămânând însă independent de orice orientare sau şcoală. Iată, bunăoară, tânărul Fundoianu îi dedică rânduri elogioase atât în „Chemarea” cât mai ales în „Contemporanul”, comparându-l în 1923 cu Eminescu, revenind în 1925 în „Integral” cu un vibrant şi patetic Omagiu lui Tudor Arghezi.

Ideea (considerată mereu un „sacrilegiu”, cum scria în 1960 Geo Bogza) că Arghezi este cel mai mare poet român în epoca de după Eminescu devine, aproape, un laitmotiv al criticii literare.

În 1926, Felix Aderca va îndrăzni o afirmaţie care va face epocă: „Tudor Arghezi este, de la stingerea lui Eminescu încoace, întâiul izvor de poezie, mare, bogată, originală şi complexă, care dă limbii româneşti, pe această planetă, justificare de viaţă şi universalitate”.

Tot în 1926, Şerban Cioculescu îl consideră drept un „scriitor de altă specie” şi „deasupra contemporanilor săi”13, pentru ca în 1927, la apariţia Cuvintelor potrivite, Pompiliu Constantinescu să reia ideea referitoare la comparaţia cu Eminescu: „De mult sau încă recent, numele d-lui Arghezi a fost asociat de al lui Eminescu, pus în emulaţie şi ridicat pe soclul admiraţiei, până la tonul izolat al marelui cântăreţ al nefericirii: anticipare dârză a destinului literar arghezian”. Recunoscându-i-se  înzestrarea cu un „mare temperament poetic”, criticul sesiza la autorul Cuvintelor potrivite „feţele” diverse ale lirismului, „limba poetică în aliaje de oţel şi aur”, „sensibilitatea specifică” şi „o atitudine nouă”: „Poezia lui Arghezi e sortită, ca putere de expresie, ca adâncime de sensibilitate, ca organică viziune de lirism, să ocupe versantul liber, în faţa lui Eminescu; noua faţă a romantismului, vitalistă, demonică, de «sensibilitate verbală» originală, lirica argheziană formează un dialog strălucit cu lirica lui Eminescu. Structural, ţine tot de romantism, Eminescu şi Arghezi sunt mai aproape ca factură internă.”14

În 1928, într-un portret T. Arghezi publicat în volumul  Perspective15, Mihail Ralea îl declara „cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace”. Criticul recunoştea „teribila energie a stilului”, „geniul batjocurii ridicat până la înălţimi metafizice”, impresia de „sécheresse d’âme” şi de nelinişti faustiene („în Evul Mediu dl. Tudor Arghezi ar fi fost ars de viu”).

Apariţia „Cuvintelor potrivite” înseamnă consacrarea deplină a lui Arghezi, considerat a fi apărut „ca un bolid” în literatura noastră şi fiind socotit „un nou Eminescu”, „cel mai mare poet de la cântăreţul Luceafărului”.

Discuţiile privind „întâietatea” lui Arghezi, ba chiar compararea cu Eminescu scandalizaseră câteva spirite: „În sfârşit, admiţând valoarea lui Arghezi, cei mai mulţi sunt scandalizaţi de compararea cu Eminescu, ce li se pare o profanare”.16

Noutatea poeziei argheziene ca formă şi fond, revoluţionarea limbajului poetic, noua viziune şi sensibilitate lirică determină critica literară imparţială să constate că într-un fel „se scria înainte de d-sa şi altfel se scrie astăzi”.17

Ba chiar confraţi întru creaţie literară simt datoria de a se exprima. Bunăoară, Camil Petrescu: „De la Eminescu nu mai fusese o asemenea încercare de proporţii pe care le-am numi, doar pentru sugestia lor activă şi dărâmătoare, herculeane (…) Se poate spune că într-un fel se scria româneşte înainte de Arghezi şi altfel se scrie acum.”18

Ceea ce a reprezentat eminescianismul în secolul trecut, cu prelungiri fireşti după 1900, va însemna, după primul război, arghezianismul, care va exercita influenţe şi înrâuriri în rândurile generaţiilor tinere.

„Bătălia literară în jurul numelui lui Arghezi a fost o bătălie a tinereţii împotriva a ceea ce e depăşit şi ea a deprins mintea şi inima noastră cu gustul unor astfel de bătălii” scria Geo Bogza, în „Viaţa românească”, din 1960.

În 1960, M. Ralea îşi reia mai vechea preţuire adresată genialului Arghezi (pe care-l proclamase în 1927 „cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace”), afirmând că acesta a devenit azi, dintr-un poet de avangardă de acum 40 de ani, „un poet popular, cel mai mare poet în viaţă al românilor”. Criticul remarca destul de exact că unele poezii argheziene „suportă de aproape puterea curentului eminescian”.

Recunoscându-i-se, aşadar, geniul artistic, în noua epocă modernă, posteminesciană, lui Tudor Arghezi i s-au identificat şi anumite influenţe pe care geniul celui dintâi le-a iradiat în poezia sa de factură elegiacă. Între primii, Eugen Lovinescu remarca o oarecare influenţă la nivelul armoniei şi tonalităţii din unele texte, precizând că „în nota elegiacă, influenţa lui Eminescu este mai făţişă şi în tonalitate, şi în armonie”:

„În elegia erotică influenţa lui Eminescu este incontestabilă şi putem zice covârşitoare”, elegiile poetului înscriindu-se „în urma celor ale lui Eminescu”. 19

E desigur vorba de acea „putere a curentului eminescian”, ce răzbate şi în unele pagini argheziene.

Într-un studiu semnificativ intitulat, Eminescu şi Arghezi,20, Tudor Vianu aprecia că, „aparţinând epocii posteminesciene”, se pot stabili şi în poezia lui Arghezi unele infiltraţii provenite din opera marelui predecesor, dar puţine şi rare”, covârşitoare fiind originalitatea: „De la Mihai Eminescu poezia lirică românească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică şi cu repercusiuni mai întinse asupra întregului sens literar al vremii decât acelea legate de opera lui Tudor Arghezi. Asocierea celor două nume a devenit una din formulele curente ale criticii literare şi chiar ale simplelor consideraţii de amatori, fiindcă ea corespunde sentimentului general al publicului…”

Incontestabil, aceste influenţe există, dar nu în prim-planul creaţiei, ci doar la nivelul unor texte, relativ puţine. Impresia generală şi cea mai puternică este dată de puternica, via, multipla şi febricitara originalitate.

Foarte interesantă este şi opinia lui Şerban Cioculescu, văzând nu o „influenţă” cât mai degrabă „o secretă rivalitate” în toate textele poetice argheziene, poate şi în tablete: „Nu cred în influenţa eminesciană, ci mai curând într-o secretă rivalitate”…21 bis

Recunoscută de mai toţi criticii epocii noastre, genialitatea operei argheziene se bucură, iată, de „recunoaşterea oficială academică” situând-o „pe treapta cea mai înaltă a literaturii române posteminesciene”. Acest impresionant „Monument al Verbului”, ridicat de „venerabilul patriarh al poeziei române din acest secol”, rămâne „cosmica liturghie” a unui Demiurg, în spaţiul universalităţii.21

 

 

 

 

---

3 „Liga ortodoxă”, Supliment literar, an I, 1896, nr. 4 din 10 noiembrie, p. 1.

4 Printre Constelaţii şi Pleiade, în „Rampa”, an I (1912), nr. 277, din 22 septembrie, p. 1.

5 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. „Minerva”, 1982, pp. 808-819.

6 „Către cititori”, semnat V.S. [N.D.Cocea], în „Viaţa socială”, I (1910), nr. 11-12 (dec.), pp. 265-266.

7 Cf. Revista revistelor, în „Viaţa românească”, an V (1910), nr. 2 (febr.), p. 316.

8 G. Ibrăileanu, În jurul limbii literare, în „Viaţa românească”, XVIII, nr. 1/1926, pp. 117-119.

9 I. Ludo, „Curentul nou la noi”, în „Absolutio”, an I (1913), nr. 1 (dec.), pp. 11-15.

10 Apud Al. Bojin, Fenomenul arghezian, E.D.P., Bucureşti, 1976, p. 8.

11 „Sburătorul”, an I (1919), nr. 16 82 aug.), pp. 353-355.

12 „Ramuri”, an VI (1911), nr. 13-14, p. 220; nr. 17 (350); an VII (1912), nr. 2, p. 66; nr. 3, p. 97.

13 „Viaţa literară”, I (1926), nr. 19, 25 iunie, p. 1..

14 Pompiliu Contantinescu, Tudor Arghezi: „Cuvinte potrivite”, în „Viaţa literară”, an II (1927), nr. 53 din 28 mai, p. 3.

15 Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, p. 37.

16 G. Călinescu, Tudor Arghezi. Studiu critic, Iaşi, Colecţia „Jurnalul literar”, 1939, pp. 7-12, articol reluat în „istoria…”, v. ed. cit. supra.

17 M. Ralea, Tudor Arghezi, în „Viaţa românească”, XIX, 1927, iunie-iulie, pp. 426-440.

18 Camil Petrescu, Tudor Arghezi şi G. Bacovia, în „Revista Fundaţiilor Regale”, an I, 1934, nr. 6 (iunie), pp. 188-191.

19 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Cap. Sinteza poeziei moderniste şi tradiţionale: Tudor Arghezi, Bucureşti, 1937, pp. 160-168.

20 ”Luceafărul”, an III, nr. 10, 15 mai 1960, p. 1.

21 N. Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, 1977, pp. 7-8.

21 bis Cf. Vladimir Streinu, Tudor Arghezi – „Cuvinte potrivite”, în Pagini de critică literară, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1938, reprodus în Pagini de critică literară, I, E.P.L., 1969.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.