Kultural • Eminescu şi Arghezi – Arghezi şi Eminescu (III)

Despre Eminescu, Arghezi scrie, de-a lungul vieţii, incitante tablete în care surprinde, pe de o parte, cu o ironie caustică, interesul parazitar al unei „mediocrităţi” culturale şi oficiale, care se lustruieşte pe sine în umbra marelui poet, iar pe de altă parte, adevărata dramă a geniului din care s-a ales un „Crucificat”…

În afară de conferinţa, mai consistentă şi aplicat analitică, ţinută la 27 februarie 1943, la Ateneu (tipărită la Editura „Vremea” în acelaşi an, apoi la Editura „Eminescu” în 1973), care evoca „delicata lui singuratică slavă”, Arghezi mai semnase până acum unele texte dedicate poetului naţional în 1912 în „Facla” (Păduchii lui Eminescu, an III, nr. 38, 22 septembrie 1912, semnat Block-Notes), în 1914 în „Seara” (Admiratorii, an IV, nr. 1583, 16 iunie 1914, semnat T.Arghezi), în 1929 în „Bilete de papagal” (Cocò la Eminescu, an II, nr. 418, 21 iunie 1929, semnat T. Arghezi), în 1932 în „Secolul” (Ce te legeni?, an I, nr. 10, 17 aprilie 1932, semnat T. Arghezi), în 1934 în „Adevărul literar şi artistic” (Poetul Eminescu, an XIII, nr. 716, 26 august 1934, semnat T. Arghezi) şi în 1964 în „Tribuna” (La steaua care-a răsărit, VIII, nr. 3, 16 ianuarie 1964, semnat T. Arghezi).

Apărute în aceste periodice fie cu prilejul aniversării („Tribuna”, 1964), fie al comemorării din 1914 şi 1929 („Seara” şi „Bilete de papagal”), sau pur şi simplu la alte date din an, tabletele semnate de Tudor Arghezi sunt departe de a fi simple omagii de conivenţă. Resimţindu-se puternic de geniul pamfletar şi realizând o imagine exactă a interesului şi preţuirii manifestate de contemporani, aceste articole aduc în atenţie probleme care au rămas mereu de actualitate. Iată, bunăoară, în tableta din 1912 intitulată „Păduchii lui Eminescu”, o gravă acuză adusă mediocrităţii „grave şi primejdioase” – „un întreg şir de păduchi” – care şi-a permis, zice gazetarul, să scormonească în resturile de manuscrise postume: „În neputinţa lor de a scrie ceva, ei vor scoate o ediţie din scrierile lui Eminescu”. Astfel de „dobitoci”, care „spurcă tot ce adoră”, constituie o primejdioasă liotă parazitară. A da la iveală, fără discernământ, toate „neroziile” şi „nimicurile” înseamnă, de fapt, a săvârşi un sacrilegiu, un act de necinstire privind amintirea şi prestigiul poetului!

Întâlnindu-se aici cu opiniile exprimate de G. Ibrăileanu, Arghezi e de părere că „autorul e autor numai când scrie, dar mai cu seamă atunci când alege din tot ce-a scris”. Tot ceea ce a rămas de la el nepublicat ar fi „fals şi inexistent”, căci „arta nu ţine seama de încercări şi elanuri neizbutite”: „E artă ceea ce este definitiv şi-i definitiv ceea ce hotărăşte scriitorul cu talent”.

Dacă în această privinţă părerea lui Arghezi ar putea rezona cu virtuozitatea de perfecţionist a Poetului Naţional (menţionată, adăugăm noi, încă de T. Maiorescu în studiul din 1889, Eminescu şi poeziile lui), istoria literară a dovedit, de mai bine de un secol încoace, că tot ceea ce a scris Eminescu interesează, de la notiţa cea mai anodină (ex.: costul rufelor spălate) la întregul laborator de variante, ba chiar corespondenţa cea mai intimă cu Veronica Micle, din anii maturităţii, când redacta „Luceafărul” şi „înota în stele”, cum îi scrie iubitei sale (dată publicităţii recent – „Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit”, Polirom, 2000).

În articolul din 1914, „domnii culegători de hârtii” incriminaţi altădată („moliile şi gondacii”, cum le zice acum) sunt lăsaţi mai deoparte, acuza îndreptându-se către acei „ciocli cerşetori ai mormântului închis şi cetluit cu piatră”, care, prin aceleaşi cuvinte, sintagme şi fraze vechi, compromit „postumitatea” poetului. Propoziţia potrivit căreia Eminescu este „poetul cel mai mare al limbii româneşti” s-a repetat într-atât încât a ajuns să plictisească. În tot ceea ce se spune mereu despre Eminescu „este un singur papagal”, lustruitor de sine şi foarte dăunător unei posterităţi de mai dreaptă preţuire şi punere în valoare. „Omagiile contemporanilor”, „entuziasmul factice” sfârşesc prin a fi „o dovadă de imbecilitate”, căci „nefericitul şi gloriosul Eminescu” nu poate fi pus „alături de gunoiul nostru literar”.

Posteritatea lui Eminescu nu poate fi lăsată, aşadar, pe mâna acestor „închinători slugarnici”, care fac din asta „o pricină de celebritate” (Admiratorii, în „Seara”, 16 iunie 1914).

La 40 de ani de la săvârşirea poetului, Arghezi îşi exprimă – prin intermediul papagalului Cocò, într-un imaginar monolog cu adresă, dar şi cu sine însuşi, căci pasărea aleasă să-i exprime alter ego-ul devine emblematică în publicistica argheziană, - sarcasmul faţă de moravurile şi modul de viaţă al contemporanilor, cărora lui Eminescu („poetul cel mai mare al neamului nostru”) i-ar fi venit greu, dacă nu imposibil, să le facă faţă! „Poetul, filosoful, economistul, petrolistul, cerealistul…”, decretat de contemporani, ar fi constatat, în noul context socio-cultural şi politic, că poeţi ca Goga, Minulescu ori Topârceanu i-ar fi contestat eventuala nominalizare la „premiul de poezie naţional”. Finalul tabletei este de un sarcasm întremător: „Bine că ai murit, bietule, înnainte de a se fi măsurat gramofonul, flaşneta, greierii şi piţigoii cu tine. Aşa, ai mai putut să iei parte la trăire…” (Cocò la Eminescu, „Bilete de papagal”, 21 iunie 1929).

În tableta Ce te legeni? din 1932 („Secolul”, 17 aprilie), Arghezi realizează o evocare de-a dreptul poetică, aşa cum nu mai făcuse până acum, a celui ce „se amestecă acum cu timpul, cu peisajul, cu spicele şi cu ploaia şi oriunde este grai românesc stă de faţă şi acest Domn al graiului şi al pământului dintre apele perpendiculare pe Dunăre şi pe Mare”.

Reţine, din cele trei portrete cunoscute, pe acela cu „mustaţa întoarsă negustoreşte”, ca semn de „boierie” în cetatea autohtonă a literelor şi constată că, deşi nu a fost încă inclus în programe, copiii adorm cu cartea de poezii a lui Eminescu în mână. Lăutar „numai pentru el singur”, Eminescu, dacă ar mai fi trăit, i-ar fi determinat pe „lăutarii” vremurilor noi să-şi arunce „scripca” în foc şi să se pălmuiască peste ochi (aluzie, probabil, la ţiganii autohtoni care l-au auzit cântând pe George Enescu…)… Bine că s-a risipit - scrie Arghezi - în toate cele ce sunt, în natură, rămânând intangibil şi dând expresie unei mirabile aventuri existenţiale: „De ce nu m-aş legăna, / Dacă trece vremea mea?”

În 1934, Arghezi revine în „Adevărul literar şi artistic” cu tableta Poetul Eminescu (26 august 1934), scrisă cu prilejul inaugurării statuii ridicate la Constanţa la marginea mării – „o tonă de minereu fasonat şi semnat de un artist” (nu-i dă nicăieri numele lui Oscar Han!)… Ateneele, diferite periodice şi organizaţii mişună de aceste „nulităţi” bugetivore, care confecţionează „stambe intelectuale” spre amăgirea publicului.

Aceşti „cobiliţari ai culturii”, „belferi ignari, proşti şi veninoşi” nu sunt în stare să ni-l restituie exact pe adevăratul Eminescu. „Statuia lui Eminescu de la Constanţa nu exprimă mai mult decât absenţa ei de până mai deunăzi”, ea înseamnă o afirmare a „culturalilor”, iar acesta ar fi marele pericol: „oficializarea” poetului, aservirea politică. Eminescu are, ca şi Ovidiu, la Pontul Euxin, o statuie, „dar e încă netipărit”! Această „statuie” de hârtie, ca o frumoasă versiune românească a Bibliei, ne lipseşte… Ediţiile de poezii de până acum, scrie Arghezi, sunt pline de greşelile de tipar ale „corectorilor analfabeţi”, iar restituirea unui Eminescu adecvat întârzie. Finalul tabletei conţine un mesaj pe care istoria literară şi editorii eminescologi nu vor întârzia să-l realizeze: „Jos enciclopedia! Ne lipseşte un Eminescu corect!”

În tableta dedicată lui Eminescu în „Tribuna” din 16 ianuarie 1964, La steaua care-a răsărit, Arghezi mărturiseşte că se numără printre „oamenii în viaţă care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase”. Avea nouă ani şi locuia pe Calea Victoriei. Într-o dimineaţă, într-o aglomeraţie multă, a zărit „un om cu mânecile cămăşii dezbrăcate”, tratat „cu cinismul râsului prost”. „Uite-l pe Eminescu!” a strigat cineva – un strigăt ofensator la adresa marelui poet, care i-a rămas în memorie până târziu, aflând abia în gimnaziu de la „marele meu profesor Gîrbea”, că „omul aproape desfăcut de viaţă era un mare poet”… Peste opt ani de la această întâmplare care i-a lăsat copilului un gust amar de „milă tristă”, l-a zărit, tot pe Calea Victoriei, pe Macedonski „huiduit de mulţime”, incriminat în mod justificat pentru că „murdărise columba sufletească a marelui poet cu o epigramă”, mai urâtă ca orice huiduială şi pe care publicul nu i-a iertat-o”.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta