Kultural • Eminescu şi Arghezi – Arghezi şi Eminescu (IV)

Episodul cu „nebunul de Eminescu” – „un om în lanţuri închis în temniţa suferinţei lui, neputincios să răspundă” – pe care l-a văzut, fiind copil, supus unei idioate şi cinice atitudini publice pe Calea Victoriei, va fi evocată de Arghezi şi în tableta dedicată lui Creangă, în 1962 („Tribuna”, an VI, nr. XI/267, 15 martie 1962, v. şi Scrieri, vol. 27, Ed. „Eminescu”, 1975, pp. 424-425).

Lipsa poetului din programele şi manualele şcolare a dus la un fel de ignoranţă generală în materie de Eminescu. Bacalaureaţii unui liceu din Bucureşti fie că nu auziseră de Eminescu, fie că-l considerau „mort” şi „între fosilele învăţate la geologie”.

Mai târziu, în lagărul de la Târgu-Jiu, prin toamna lui 1943, poetul constată că soldaţii de gardă, proveniţi din ţărănimea olteană, „îmi cereau pe furiş câte o părere despre Eminescu”: „Pentru că omul îşi aduce aminte cu emoţie şi de suferinţele lui nedrepte, legătura cu închisoarea şi judeţul meu, Gorjul, nu s-a destrămat.”

Poetul constată cu bucurie că, faţă de ignoranţa de altădată, „astăzi cărţile de poezie ale lui Eminescu se deschid pe toate laiţele şi poliţele ţăranilor”.

Ideea că Eminescu „nu a scris o carte, el a suferit-o”, aceasta fiind „ruptă din el”, - este iarăşi o formulare sinceră şi justă a unor vechi convingeri, comparându-l pe marele nostru poet cu Homer şi Goethe.

Mult mai insistent, patetic şi chiar analitic se dovedeşte Tudor Arghezi în Conferinţa despre Eminescu ţinută la 27 februarie 1943 la Ateneul Român. „Eminescu este mai mult pretext decât subiect”, scrie Arghezi, iar subiectul acesta „ar trebui tratat ca o poemă mistică”, o asemenea „litanie” cerând o „dematerializare îngerească”. Sarcasmul de altădată pe seama „păduchilor” („suava nulitate” în căutarea ineditului sau în alcătuirea de „antologii…neruşinate”!) nu îşi mai face loc, pentru că între timp apăruse „cea mai frumoasă” carte de critică şi interpretare a operei eminesciene semnată „de domnul George Călinescu, care a dat publicului şi o Viaţă a lui Eminescu”.  Sunetul de bronzuri şi alămuri al evocării argheziene de acum răzbate peste vreme ca un omagiu din care s-au citat mereu formulări chintesenţiale:

„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba la el, fără să-I supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă, şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile străbătute de atleţii şi bicicliştii filosofiei el îşi are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat.

Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău, că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

S-au făcut multe încercări onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte aproape fizic la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletul secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte… Dovadă şi încercarea de faţă.”

Evocând momentul în care l-a zărit, la vârsta de nouă ani, pe Calea Victoriei, „nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire…”

„Eminescu a fost ceea ce se cheamă un caracter”, nu un oportunist, ci „un om întreg” (aceeaşi ignorare a tranzacţiunilor şi combinaţiilor de tot felul, constata şi Maiorescu în studiul din 1889, îl caracteriza pe marele poet).

Eminescu a fost „un scriitor integral”, „întâiul nostru scriitor, fără altă meserie, din care să trăiască”, adică „primul scriitor de profesie, român”. Într-o vreme când literatura se făcea fără vocaţie, fără necaz şi fără suferinţă, însemnând „o pierdere de timp, de oameni fără căpătâi, şi te declasa”, Eminescu era pe deplin un profesionist al condeiului: „Cazul poetului Eminescu nu intra în această clasificare, nici pentru om nici pentru poet; omul a suferit cumplit, şi poezia lui, încleştată, e a harului frământării.”

Viaţa poetului este rezumată mai concis decât o face Maiorescu (în doar o frază de o jumătate de pagină!), reţinând aspecte esenţiale:

„Actor, student, gazetar, în luptă cu oamenii, cu şerpii, cu muştele, cu catârii – cu viaţa; pribeag, hoinar, încolţit, flămând, când îmbrăcat, când fără cămaşă pe el şi bolnav, într-o sărăcie insuportabilă azi niciunui om civilizat, deprins cu minimum de confort, Eminescu nu a fost niciodată stăpân pe orele lui de lucru şi a scris pe unde apuca, de-a fuga şi pe sărite. Între secunde şi necesităţi, el trebuia, înainte de toate, să dea tipografului articolul lui politic cotidian, plus informaţii şi fapte diverse… se străduia să improvizeze şi o doctrină pentru un partid care a murit fără doctrină.”

Poetul „a robit” la o masă de redacţie, „alternând articolul de gazetă, plătit prost, cu poezia gratuită…”

În ceea ce priveşte comentariul poeziei eminesciene, Arghezi excelează în formulări de profunzime privind ideatica operei şi chiar în fine observaţii stilistice. „În Eminescu e dragoste şi durere de dragoste”, iar „femeia lui Eminescu nu e niciodată soţie, rămânând exclusiv amantă”, bărbatul nefiind decât „un trecător, un călător” („Logodnică de-apururi, soţie niciodată”, scria şi Arghezi în „Cântare”).

Poezia „caracteristică şi mare a lui Eminescu” se ridică din decepţie, din mâhnire, din amărăciune: „Dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă de amărăciune glacială, care se cheamă Luceafărul”.

„N-am putea spune – scrie Arghezi – ce părere avea Eminescu despre Luceafărul lui”, dar „Luceafărul trebuie socotit însă, că face parte din Sfintele Scripturi, după Apocalips.”

Citate din poezia lui Eminescu ilustrează ideile lui Arghezi cu privire la măestria poetică, Eminescu fiind „singurul poet român care a împins meticulozitatea până la întocmirea pentru uzul propriu a unui dicţionar de rime”.

Înrudindu-se cu marele poet atât în lirică, dar mai ales în gazetăria cu nerv acid, Arghezi aminteşte de „darul lui de sarcasm şi inventivă, mai dur decât la toţi scriitorii din preajma epocii. Eminescu e un pamfletar. Satira lui e o răzvrătire de buruinţă împotriva vieţii.”

În finalul conferinţei, Arghezi revine la ideea „revizuirilor lui Eminescu în vederea perfecţiunii formei”, constatând că, faţă de „stilul căznit” şi spontaneitatea simplist-neprelucrată întâlnite la unii autori, limbajul poetic eminescian  e rezultatul unui efort artistic impresionant, un triumf asupra limbii pe care o prelucrează cu talent, cu meticulozitate, cu măestrie de bijutier: „Că Eminescu lucra ca un bijutier, dovedeşte perfecţiunea la care au ajuns unele versuri”, altora „lipsindu-le răgazul”…

Astfel, Eminescu devine un model plin de învăţăminte pentru „ucenicia artistică”, o ipostază de netăgăduită maturitate a literaturii noastre. Prin Eminescu, Caragiale, Creangă, Odobescu, Alecsandri, Bălcescu şi ceilalţi putem spune „că avem o şcoală literară românească, în stare să dea, plecând numai de la ea, criteriul experimental complet, pentru orice producţie artistică viitoare, fără să mai fie nevoie neapărat, la scriitorii cu o instrucţie literară mijlocie, de cercetarea literaturilor străine.” 22

Elogiul Luceafărului îl regăsim şi în catrenul memorabil Inscripţie pe amfora Lui, scris la 12 mai 1964:

 

„Păşiţi încet cu grijă tăcută, feţii mei,

Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,

Cel mai chemat s-aline, din toţi, şi cel mai teafăr

Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr.”

Şi încă ceva s-ar mai putea spune: influenţa, deloc de neglijat, exercitată de Poetul Naţional asupra poeziei argheziene, îndeosebi în tinereţea artistică a noului Făurar de limbaj poetic.

 

 

 

---

22 Tudor Arghezi, Scrieri, vol. 27, Ed. „Minerva”, 1975, pp. 41-81.

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.