Kultural • Iarăşi despre blagoslovenie. Două drumuri

Ivan Turbinca şi Povestea poveştilor sunt, de departe, cele mai dificile texte din opera deloc transparentă a lui Creangă. De aproape, din interior, sunt şi mai absconse. Nu este tocmai un secret că dificultatea exegezei critice vine din abilitatea neîntrecută a autorului de a-şi camu(m)fla gândurile, intenţiile secrete în ziceri, fraze, antifraze (mai ales) şi construcţii epice ambiguizate ludic. Ermetismul vine şi din iscusinţa de a fixa ceea ce nu se lasă fixat, adică de a nuanţa natura divinităţilor invocate în aceste texte, precum şi din enigmatica lor corespondenţă cu spiritul răului,-nelipsitul diavol. Adevărul, dacă se poate vorbi de vreun adevăr, este că şi Dumnezeu şi Scaraoschi au mai multe feţe şi poartă măşti, obrăzare – cum le zice Creangă -, şi este extrem de greu să ghiceşti sub care dintre ele se ascund sau se arată, dacă îmi este îngăduit să vorbesc despre mască pe faţa impenetrabilă a Domnului. Aici e de căutat arta lui Creangă, în raportul subtil de forţe aruncate în joc, în acest dozaj de putere şi implicare în viaţa pământenilor a celor două principii care întrupează binele şi răul.

Am parcurs cele două texte în mai multe rânduri până aproape le-am uitat şi reînvăţat, în alte etape ale vieţii şi ale experienţei de lectură, la alte niveluri de convingeri intime, şi nu ne-am dumirit. Nici măcar acum la final, când ar trebui să tragem o concluzie cât de cât rezonabilă, apropiată de texte şi de ceea ce, credem noi, vor ele să spună, n-am fixat ceea ce se numeşte figura spiritului creator. Poţi rata la fel de uşor lectura luând lucrurile în şagă sau prea în serios. Pare o banalitate de manual, dar marele, adevăratul demiurg al Moldoveniei, cum am numit acest ţinut imaginar, este autorul însuşi, un demiurg – păpuşar care face din Dumnezeu şi Satan două personaje pioni, era să zicem doi nebuni, pe care îi mută cum ştie şi cum vrea el pe tabla de şah a poveştii. Întrebarea capitală din Povestea poveştilor, asupra căreia ne vedem datori să revenim, este până la urmă aceea de la începutul comentariului: cine este blagoslovitorul ogorului? Tatăl, sau Fiul? Cumva Fiul, ispitit a patra oară de demon, în afara celor trei încercări ratate din pustie, şi lăsat la voia vrăjmaşului? Cine vorbeşte prin gura lui Iisus, admiţând că El este distrat, că nu putea nici gândi, nici vorbi aşa de neglijent? Cine denaturează Cuvântul şi cine pune măscări, pleavă pe limba spurcată a mojicului? Numai Creangă a avut îndrăzneala să imagineze un asemenea dialog necenzurat, scos în afara canoanelor, de netipărit nici în Evangheliile apocrife ale lui Iuda sau Toma. Povestitorul îl scoate pe Crist din istoria începutului de mileniu, aducându-ni-l pe nepusă masa prin secolul 18, călător clandestin în Neverlandia, anticipând prin semne ciudate paruzia. Acest Iisus seamănă mai degrabă cu anticristul.

Lucrurile nu sunt prea limpezi nici în Ivan Turbinca, unde identitatea blagoslovitorului rămâne echivocă atâta timp cât naraţiunea se derulează în plan terestru, dar se precizează ferm când ne mutăm la poarta raiului şi dincolo de ea. Ni se spune că trecătorii ocazionali care testează milostenia lui Ivan cerşind la capul podului sunt Dumnezeu şi Sfântul Petrea, însă memoria noastră culturală reţine că numai Iisus a călătorit pe pământ însoţit de ucenicul său, aşa că El trebuie să fi fost blagoslovitorul, având din partea tatălui competenţe sporite. Ştiam că el este autorul minunilor pe care nu le mai enumerăm aici, dar autorul apocrifei, scriptorul de acum un veac şi jumătate, îi atribuie fapte nescripturate atunci. În împărăţia raiului tronează însă Dumnezeul din Vechiul Testament, slujit, este drept, de sfântul Petre promovat guard divin, şi de însuşi Ivan, angajat la prima poartă. El este acela care conferă şi suspendă puterea blagosloveniei pe diverse obiecte (turbinca) şi restabileşte pe pământ ordinea bulversată de iniţiativele revoluţionare ale lui Ivan. Aspru cu Adam, cu Abraham, cu Iov sau cu Iona, dar şi cu Iisus, Tatăl a făcut din blagoslovirea turbincii oşteanului un act excepţional de îngăduinţă. Experienţă inedită în istoria post cosmogonică, bulversantă pentru lumea întocmită de el în cele şase zile de elan şi imaginaţie pre-oţioasă,îngăduinţă pe care şi-o retrage la limită când ucenicul se îmbată de puterea dobândită din cer.

În Povestea poveştilor naratorul ne asigură că Hristos secondat de Sfântul Petre este cel răspunzător cu blagoslovenia pocită. Întâmplarea cu sămânţa aruncată în brazdă nu mai este o pildă exemplară, o theorie, ca în Evanghelie, ci o reactualizare degradată a momentului sacru, o bizarerie agro-lingvistică plină de urmări miraculoase, scăpate de sub controlul Cărţii. Lăsat în stăpânirea Fiului, verbul se sminteşte şi, în loc de Fiat – lux, din mocirla vocabularului se aude şi se face Fiat – falux! Duhul sfânt pluteşte leneş pe deasupra apelor fără să clipească. Tatăl trece deocamdată cu vederea licenţa lexicală, exprimarea.... neortografică, neortodoxă a Fiului, mustrându-l blând cu avertisment şi lăsând ogorul să rodească. Era să scriem „cu divertisment” . Răspunsul obraznic al mojicului nu putea fi dictat decât de diavol. Dar Fiul îşi urmează calea bătând câmpii pe mai departe, înfundat în mirarea Petrului, fără să ştie ce a lăsat în urmă, ţarina inseminată de el şi diseminată prin râvna unui gorgos anonim, dublet subversiv al său. Pluteşte peste text figura apăsătoare a unui Iisus neatent, irascibil, îngândurat, zăpăcit, repetând mecanic vorbele otrăvite ale mojicului, peste care risipeşte harul. Fără această bine – cuvântare, nepedepsită şi neispăşită, povestea n-ar fi existat şi nu s-ar fi povestit.

Asistăm aici la o erezie supremă a scriiturii: Creangă îşi pune personajul să umble, la propriu, prin propria-i operă tipărită în Evanghelie. Pilda cu semănătorul ieşit în ţarină, predată ucenicilor trimişi în misiunea apostolică, devine pre-text pentru o apocrifă defăimătoare. Autorul unei opere de ficţiune rămasă în trans-scriere evanghelică, adică Iisus narând ucenicilor pilda în care echivalează cuvântul Domnului cu sămânţa roditoare, este chemat să treacă prin spaţiul fictiv al unei alte scrieri postume, post moderne: Povestea poveştilor. Fiul se vede retrogradat de Creangă din autor / învăţător în personaj de bâlci şi avansat, ironic, ca subiect al unei întâmplări ilare. Proiecţia în abis a textului evanghelic propune un Iisus ducându-şi en avant crucea, şi nu pe Golgota, ca în scriptură, ci pe arătură, să zicem aşa, într-o fundătură. Şi nu plutind deasupra apelor, venind spre credincioşi, ci afundat cu picioarele în lut, depărtându-se de ei, mirându-i. Şi pentru ca proiecţia speculară să fie o reduplicare complexă, Creangă figurează un al doilea plan pentru a submina călătoria apostolică, şi aşa compromisă: parcursul paralel al neguţătorului pornit într-o misiune complementară, diversionistă. Iisus duce mai departe cuvântul Domnului, cu alte posibile poticniri de vocabular şi mesaj în faţa întâlniţilor în cale, în timp ce mojicul – negustor, parcă la concurenţă, desface falomorfismele culese în ţarina rău cuvântată chiar de Iisus, în primăvară. E o dublă călătorie, defazată, care ne aminteşte cum emirul lui Al. Macedonski, lider spiritual plecat din rozul Bagdad în pelerinaj spre Meca cerească prin imensa pustie, este dublat de Pocitan – ben – Pehlivan, pornit la rându-i spre sfânta cetate pe calea ocolită şi umbroasă, cu mijloacele lui. Finalul de netăgăduită originalitate al poveştii lui Creangă este că încercarea pare ratată finalmente de amândoi trimişii. Unul, aflat parcă în transă, acreditează cultura buruienoasă, neghina, chiar în contra învăţăturii sale; celălalt vinde en détail păpuşoi falo-euforici în iarmaroc şi dincolo de el, răsăriţi din pilda adulterată, pricopsindu-se pe sine şi potolind setea de iubire a pământencelor. Asta se întâmplă în poveştile nescrise. În cea păstrată, asistăm tot la un eşec, în pădure.

E adevărat că Tatăl nu-şi ceartă Fiul, dar îl discreditează, lăsându-l să bănănăie în ţarină (ţarina este lumea), distribuit într-un rol, rescris pentru el, de bufon celest, trântind replici nefericite înainte să iasă din scenă după un scurt schimb de amabilităţi suflate, şi lui şi ţăranului, de Nefârtate. După o blagoslovire făcută cu grăbire, Hristos ’’ se duse în drumul său cu Sfântul Petrea, care nu-şi putea stăpâni mirarea de cuvintele ce auzise că au ieşit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul aşa de buruenos’’. La vremea secerişului/ culesului, alt moment sacru al parabolei evanghelice, Tatăl îl recompensează pe agricultor pentru implementarea ţarinei cu falusuri, excrementându-i cu aur punga pustie pentru misiunea lui de taină: ’’ În sfârşit, cucoana dă 500 de lei, işi iè pula – şi ţăranului pe ici i-i drumul, se duce-n treaba lui să vândă cum a putè şi pe celelalte pule.’’ (subl. ne aparţin). Mirarea Petrului ar fi fost, abia acum, fără margini.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta