Kultural • „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”

Într-un oraş mic de provincie oamenii se cunosc între ei, iar cei care nu se cunosc au tot timpul să o facă, pentru că, oricum nu au nimic mai bun de făcut. Aşa l-am cunoscut pe V., un boem care poza mai tot timpul într-un fel de înţelept al satului. Povestea lui m-a impresionat, iar întâlnirea noastră a însemnat un moment de cotitură în ceea ce priveşte înţelegerea mea pentru acest fenomen al boemei. Individul avea însă şarmul său. Viaţa mea de şoarece de bibliotecă pălea în comparaţie cu ceea ce trăia personajul în cauză. Întâmplarea de a-l fi cunoscut, aproape că m-a schimbat şi pe mine. Noaptea colindam uliţele şi bodegile pline de căruţaşi şi biciuşcari, cheflii de duzină şi pripăşiţi de te miri pe unde, femei uşoare şi o sumedenie de gură cască, alături de o haită de prieteni în mijlocul cărora el se simţea ca un adevărat rege. Trăncăneam toată noaptea verzi şi uscate, înecat în fumul gros de ţigară, bând băutură puturoasă şi fredonând, la răstimpuri, fragmente din melodii la modă în vremea tinereţii noastre. Ce mă fascina la acest om era faptul că trăia la maxim fiecare secundă de viaţă. Dimineaţa, după o noapte de abureală şi desfrâu, plecam împreună spre casă, umblând de cele mai multe ori pe patru cărări, trecând indiferenţi pe lângă cei care, noapte de noapte dormeau, crezând că astfel pot păcăli moartea. El se simţea deasupra tuturor acestora, un erou al unor bătălii inventate, dar care se bucura enorm de gloria câştigată şi recunoscută de cei cu care împărţea dulcea trecere a clipelor. Într-un târziu, eu plecam spre casa mea, el spre a lui. Locuia într-o cămăruţă, la ultimul etaj al unui bloc care de abia se mai ţinea să nu se prăbuşească, înconjurat de lucruri vechi, câteva tablouri, copii ale unor lucrări de artă celebre, un scaun şubrezit şi un pat de lemn cioplit, acoperit cu o pătură din lână. Cămăruţa îi rămăsese moştenire de la maică-sa, o femeie misterioasă, care s-a prăpădit într-un sanatoriu de boli psihice, şi care, printre cele amintite, îi mai lăsase o pereche de cărţi pentru Tarot. De când ea murise, însă, cărţile zăceau într-un coş de lemn agăţat pe unul dintre pereţii camerei. El nu voia să ştie ce-i rezervă astrele, avea credinţa sa, pe care nu o împărtăşea nimănui. Suferea în sinea lui, lăsând altora impresia că este un dur care şi-a ispăşit pedeapsa pentru faptele rele petrecute de-a lungul timpului şi care acum se înţelepţise. Îşi exprima suferinţa scriind pe pereţii camerei cu un creion chimic, din acela pe care îl folosesc tâmplarii, dar nimeni nu descifrase vreodată cuvintele acelea. Scrisese însă atât de multe încât cuvintele deveniseră un fel de pictură abstractă. Era, fără îndoială, apăsat de gânduri ascunse, măcinat de aventuri trăite la limita imposibilului, de sentimente contradictorii. Cei drept, iubise cu patimă în viaţa lui, fără discernământ, aşa cum e iubirea, din tot sufletul. Fusese rănit, zdrobit chiar, dar niciodată  răpus pe deplin. O lua mereu de la capăt, cu aceeaşi înverşunare, visând nemărginit. Când obosea se retrăgea în singurătatea cămăruţei sale şi scria din nou versuri. Patima asta a scrisului îi dădea o speranţă. Târziu aveam să descifrez misterul acestor încercări ale sale. În tinereţe ar fi vrut să facă filozofie. Ca orice tânăr, la vârsta adolescenţei, era plin de entuziasm şi încredere. Numai că vremurile i-au fost potrivnice. În primii ani de liceu a murit tatăl său, un individ căruia i-a plăcut băutura şi femeile, motiv pentru care, în familia lor, certurile şi scandalurile erau necontenite. Maică-sa era mereu bătută şi alungată din casă, iar el se ascundea, când pe la vecini, nişte rude mai îndepărtate, când prin boscheţii din spatele grădinii cu via, printre rugi şi urzici care îl băşicau de câteva zile umbla ca năuc. Chestiunea a durat câţiva ani buni, până ce bătrânul s-a prăpădit în urma unui atac cerebral. Perioada care a urmat a fost una extrem de grea. A trebuit să-şi termine şcoala şi să muncească în acelaşi timp. După anii de liceu, făcuţi cu chiu cu vai, şi-a încercat norocul la facultate. Vorba vine, însă, pentru că nici n-a apucat bine să ia examenul de admitere că s-a pomenit trimis la coada calului. Şocul a fost extrem de puternic. Nu înţelegea ce se întâmplă. Ce anume nu era în regulă. A primit o explicaţie evazivă din partea conducerii facultăţii, şi atât. Fusese declarat duşman al poporului. Uimirea sa era fără margini. Cum adică duşman al poporului?! De unde şi până unde?! Nu ţinea minte să fi avut vreodată o atitudine nepotrivită la adresa partidului sau la adresa vreunei instituţii. Era un copil şi un adolescent la locul său. Cu necazurile sale, cu visele sale, cu acelaşi avânt al tinereţii caracteristic unei vârste capabile să se ia la trântă cu viaţa şi să o dovedească. Nimeni nu-i spusese vreodată că el sau familia sa ar fi subminat puterea de stat sau ceva de genul acesta. Se trezise dintr-o dată un criminal, un individ întors împotriva unui sistem pe care nici măcar nu se străduise vreodată să-l înţeleagă. Cât era ziulica de mare îşi petrecea timpul citind. Citise aproape toate cărţile din biblioteca sătească, apoi începuse să-şi facă propria bibliotecă. Uşor ajunsese la un oarecare rafinament şi înţelegere a vieţii. Asta îl detaşa faţă de cei din generaţia sa. În sfârşit, lovitura l-a năucit. N-a aflat niciodată ce s-a întâmplat atunci, cred că era ceva în legătură cu nişte probleme ale tatălui său, însă adevărul nu i-a fost spus niciodată. Eşecul acesta a fost urmat de altele, din ce în ce mai dure. Multă vreme nu şi-a mai găsit locul. Moartea tatălui, bolile de care suferea mama sa şi eşecul în ceea ce priveşte cariera l-au înstrăinat, aruncându-l într-o altfel de lume. Aşa a cunoscut mizeria, sărăcia, umilinţa supremă. Până într-o zi când a decis să ia totul în derâdere. Era un soi de revoltă împotriva unui sistem care îi ucisese orice speranţă. Eu l-am cunoscut mult timp după cele povestite. Am aflat lucrurile despre care tocmai am vorbit, imediat după dispariţia sa, dintr-un caiet găsit într-un cufăr vechi ţinut în podul casei, o mansardă prin spărturile căreia puteai vedea cerul în nopţile înstelate. Erau diverse însemnări, un fel de jurnal în care omul nostru încerca să-şi povestească viaţa. Dar cel mai mare mister pe care voiam să-l descifrez era versurile de pe pereţii cămăruţei sale. Orice încercare de a dezlega cuvintele acelea încrucişate, combinate, puse unele peste altele, unele lângă altele într-o aparentă dezordine, părea destul de îndepărtată. Cu cât mă străduiam mai mult, cu atât mă adânceam şi mai tare în mister. Până într-o zi însă când totul s-a luminat. În ziua aceea venisem dis de dimineaţă pentru a-mi relua şirul căutărilor mele şi pentru a înţelege mai bine iţele încurcate ale acestui destin neîmplinit. Am pătruns în cameră prin uşa care niciodată nu fusese zăvorâtă şi m-am aşezat, ca de obicei, în faţa ferestrei ce dădea spre stradă. Lumina ce pătrundea prin geam avea ceva straniu în acea dimineaţă. Avea ceva care mă liniştea şi mă neliniştea în acelaşi timp. Dintr-o dată, întorcându-mi privirea spre peretele opus ferestrei, am avut primul sentiment că scrisul acela avea un sens. Că desenul acela alcătuit din cuvinte reprezintă ceva cunoscut şi profund. Într-adevăr, privit în lumina plină de sfinţenie parcă desenul din faţa mea s-a prezentat în toată splendoarea sa. Din noianul de cuvinte, aşezate pe perete de această dată cu o artă desăvârşită, apărea într-o lumină divină chipul lui Isus şi următorul text: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”.  Din acel moment cred că nu mai era nimic de cercetat.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta