Kultural • Ilie Tesviteanul, Sfântul care aduce ploaia

20 iulie, cruce roşie în Calendarul creştin ortodox. E ziua sfântului Ilie Tesviteanul, patronul ploilor atât de aşteptate în arşiţa verii. Dacă plouă prea mult, e invocat să închidă robinetele cerului. Dacă e secetă, este implorat prin tot felul de practici magice să plouă. Paparudele, Caloianul, Muma-Ploii sunt procesiuni rituale conjurând divinitatea să potolească setea pământului.

Aveam o imagine destul de vagă asupra proorocului, un sfânt despre care în copilărie ştiam că a dărâmat cu măciuca idolii lui Baal, aşa că m-am decis să reiau Biblia, Cartea a treia a Regilor, 17, Proorocul Ilie. Stă scris aici că Ahab, rege al Israelului, a făcut o dumbrăvioară pentru Astarte, unde a comis fărădelegi mai multe decât predecesorii săi de faimă, anume David şi Solomon. Ultimul era înţeleptul şi bogatul amfitrion al reginei din Saba, de la care primeşte mulţime de aromate şi aur, dar şi iubitorul nesăţios de femei străine. Înţeleptul care şi-a pierdut minţile a spus 3000 de pilde şi a cunoscut o mie de pi….. : „Şi a avut el 700 de femei şi 300 de concubine; şi femeile i-au smintit inima lui”. La această cifră impresionantă se adaugă nevasta şi regina din Saba, aducătoarea de aromate. Păcatul cel mare al acestui Don Juan al Vechiului Testament a fost închinarea la idoli şi slujirea Astarteei, zeiţa sidonienilor. Dar regele Solomon a scris cea mai frumoasă poezie de dragoste din lume: Cântarea Cântărilor, aşa că i se iartă păcatele. Ahab, unul dintre urmaşii lui la tron, a domnit timp de 22 de ani peste Israel şi s-a umplut de fapte rele în faţa Domnului. Însurat cu Izabela, fiica regelui Sionului, „a început să slujească lui Baal şi să i se închine”. Tocmai închinarea la Astarteea precum şi capiştile făcute lui Chemoş şi lui Moloh erau păcatele de neiertat ale lui Solomon. În aceeaşi tradiţie nefastă, Ahab ridică jertfelnic în capiştea lui Baal şi pregăteşte o grădină a desfătărilor, după cum scrie la Carte: „A săvârşit fărădelegi prin care a supărat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut sufletul său”. Ca să îndrepte lucrurile, Ilie Tesviteanul transmite regelui păcătos mesajul divin: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie de cât numai cât voiesc eu”. E uluitor acest pasaj, cum sunt şi cele ce urmează. Domnul Dumnezeu dă puteri nelimitate (în distribuirea apei) unui sfânt care se ascunde, cu puterea lui cu tot, şi aşteaptă în singurătate încordată porunci de sus, când şi în ce condiţii are să plouă. Din cauza unui rege destrăbălat, Dumnezeul lui Israel pedepseşte lumea cu secetă încredinţând proorocului controlul vremelnic al fenomenelor meteorologice şi puterea de a tălmăci semnele. Dar monahul care stăpâneşte izvoarele ploii aduce, prin prezenţa sa, dacă am înţeles bine, seceta, suferinţa, foamea. Este el însuşi prigonit, se ascunde, dar nu pregetă să-şi împlinească datoria faţă de Savaot: „Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara; iar apă bea din pârâu. După o vreme pârâul a secat, nemaifiind ploaie pe pământ”.

Îndemnat de Domnul Savaot, Ilie merge în Sarepta Sidonului unde întâlneşte o femeie văduvă care îl va hrăni în locul corbilor. Pregătită să moară de foame împreună cu fiul ei, văduva îl va hrăni, totuşi, cu pâine iar oaspetele o va convinge că ploile venite la ruga lui vor asigura pâinea supravieţuirii. Şi tot prin rugăciune, îl va salva pe fiul femeii, dovedindu-se omul lui Dumnezeu.

Istoria se complică aici. Ilie este trimis să-l caute şi să-l mustre pe uşuraticul Ahab, rege în Samaria calamitată. Vinovaţi de seceta cumplită sunt chiar regele şi casa lui, deoarece s-au închinat la baali. Şi unde e idolatrie, apare şi sfântul Ilie să îi certe pe rătăciţi: „Iar Ilie i-a zis: « nu eu tulbur pe Israel ; ci tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali»”. Prin urmare, e necesar un act ritual de întoarcerea a mulţimilor la credinţa adevărată. În acest scop, vor fi chemaţi cei 450 de prooroci ai lui Baal şi alţi 400 de oameni din dumbrăvile Astarteei, ca să oficieze o slujbă sacrificială.. Mulţimea de 950 de oameni adunaţi în jurul jertfelnicului se va ruga în zadar zeului lor să pună foc. Baal doarme, stârnind amuzamentul lui Ilie care are acces la ironie. Alături de ei, demonstrativ, Ilie îşi va săvârşi jertfa. A udat abundent cu apă jertfelnicul pregătit cu juncul tăiat, apoi s-a rugat Domnului să aprindă jertfa, şi focul s-a coborât. Rugul a ars iar mulţimea căzută cu faţa la pământ a zis: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu”. În esenţă, Ilie este luptătorul Domnului, trimis să îi întoarne pe calea cea bună pe israeliţii robiţi idolilor de la alte neamuri. Evenimentele istorice cu pervaz mistic, relatate în capitolele 19-20, sunt absconse şi depăşesc sfera noastră de interes. E multă politichie la mijloc, e uşurinţă, nesocotinţă şi necredinţă, sacrificii şi războaie, adică pagini foarte interesante pentru epica lor. Savaot însuşi pare a întâmpina dificultăţi în stăpânirea răutăţilor şi a supuşilor rebeli, cerându-i lui Ilie misiuni dificile. Proorocul implicat politic se arată slujitor fidel al Domnului, având grijă de jertfelnicele lui, şi îl va lua pe Elisei ca prooroc în locul lui, într-o istorie tulbure despre lupta între monoteism şi politeism, între iudei şi vecinii lor. Dar Ilie Tesviteanul rămâne pentru noi sfântul care aduce ploaia. Ilie ploolocul, cum îi zicea bunica, omul providenţial la vreme de secetă… Şi noi aşteptăm omul providenţial la vreme de criză, dar ascultăm numai prooroci mincinoşi, arţăgoşi, căpoşi, fiţoşi, care fac prăpăd pe unde trec. Dar asta este povestea noastră, fără tâlc.

20 iulie este o zi ca oricare alta sau una cu o încărcătură emoţională aparte. Pentru copilul şi tânărul care eram, Sfântul Ilie era cea mai frumoasă, cea mai aşteptată, cea mai intens trăită zi a anului. La Tătărăştii de Sus, satul teleormănean al tatălui meu, era mare târg, mare bâlci, fără conotaţiile peiorative de azi. Dacă celelalte zile ale anului se consumau în anonimat, cu bune şi rele, aromate sau prăfuite, 20 iulie era mereu o zi memorabilă. În bâlciul de la Tătărăşti se adunau oameni din 20 de sate, argeşene şi teleormănene. Neamuri care nu se văzuseră de un an, poate, se regăseau în târg, cu mic cu mare, soseau cu căruţele, gătiţi cu hainele bune şi dornici să stea de vorbă. Şi să facă, neapărat, o fotografie, că până la anul nu se ştie. Aspectul comercial al târgului nu era prea interesant, cum se întâmplă în târgurile de azi, pretext pentru desfacerea mărfurilor şi a kitsch-urilor de tot felul. Oamenii nu se întâlneau să vândă sau să cumpere unelte de muncă, asta se întâmpla în zilele obişnuite de târg. Farmecul bâlciului era tocmai gratuitatea lui. Te mişcai din lenea verii, timpul spelb prindea relief, plecai la târg ca în pelerinaj. Era locul unde, dacă nu prea aveai ce cumpăra, te bucurai de întâlnirea cu o lume misterioasă, ţipătoare, pestriţă. Cu lumea de saltimbanci şi iluzionişti a circului. Femeia cu cap de bou, lume, lume, intraţi să vedeţi şarpele boa, omul care înghite săbii, aruncătorul de cuţite. Era aiuritor. Ieri umblai desculţ pe mirişte, azi te dai în comedie. Pluteai ca într-o lume de vis. Pentru copii mai ales, târgul era momentul răsfăţului absolut. O dată pe an te săturai de îngheţată şi limonadă, de turtă dulce şi cocoşei, de alviţă şi vată pe băţ, de toate delicatesurile patiseriei turceşti. Răsuna bâlciul de fluierice şi goarne, de motoarele tiribombelor şi de sunetul trompetelor care cântau muzică de Moldova. Domn¢ doctor Marin Ionescu ne-a arătat, mie şi lui Puiu Ionescu, un personaj aparte care vindea limonadă. Era Aristide Rădulescu, primarul din Moromeţii. Şi noi, cititori pasionaţi, nu pricepeam cum a coborât un personaj de roman să ne vândă limonadă în bâlci. La drept vorbind, bâlciul era plin de siliştenii lui Marin Preda, personaje de roman. Tiribombele erau atracţia principală a târgului, ne adăposteam la umbră sub podul lor înalt, mai mult ca să ne uităm printre scânduri la picioarele fetelor, până când eram alungaţi, fugiţi de acolo, dracilor. Senzaţia trăită în tiribombă era unică. Zburai până în înaltul cerului pentru minute bune, amestecai în minte cerul cu pământul şi reveneai, ameţit, la sol ca să te mai dai o dată. Mâine e zi de lucru şi vitele ţinute la iesle trebuiau duse la păscut. Însă bucuria acelei zile cu împlinirile şi alinturile ei care şi azi mi se par neverosimile, picate din cer, ne dădea energie pentru tot restul verii. Noaptea ploua cu băşici, tuna şi fulgera, semn că sfântul Ilie asistase la aventura noastră cu tiribombele şi îi plăcuse. Era dricul verii.

Ion PECIE

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta