Kultural • Imagini bucureştene

de Ion TRANCĂU
Vizionari: 322
23 Iulie 2010 Ora: 15:40

Cititorii noştri cunosc din numărul precedent tema Bucureştiul văzut de scriitori, ca beneficiind de o abordare majoră în cinci numere ale revistei România literară. În numărul 25, din 9 iulie 2010, tema este tratată de două scriitoare, femei cu prenume de o simplitate folclorică, doina ruşti şi ioana pârvulescu. Le-am transcris cu fidelitate identitatea atroponimică, cu minuscule, deşi amândouă reprezintă personalităţi remarcabile, definitiv conturate în creaţia şi în eseistica literară. Până acum scorul este de doi la două, deoarece în numărul din 2 iulie al hebdomadarului bucureştean debutaseră doi bărbaţi, scriitorii Gabriel Chifu şi Varujan Vosganian.

Doina Ruşti semnează sub trei coloane de revistă eseul Amiaza unui manaf ucigaş, inspirat, vădit romanesc, de un moment bucureştean revolut, de final fanariot şi de început modern, marcat de Zavera din 1821. Ioana Pârvulescu optează pentru un alt moment, tot revolut, acela de la confluenţa secolelor XIX şi XX, preponderent livresc, caragialian, denumit în engleză high-life. Asemenea consideraţii şi disocieri de ordin temporar mă determină să mă gândesc şi să delimitez şi momentele bucureştene preferate de scriitorii Gabriel Chifu şi Varujan Vosganian.

În Deocamdată doar visez, Gabriel Chifu se referă, predominant urbanistic, în context european, la capitala României din comunism şi din tranziţie, pe când Varujan Vosganian evocă un timp vag determinat, utilizând comparaţia între cadrul natural/vegetal focşănean şi bucureştean. Gabriel Chifu nu s-a gândit să compare peisajul citadin al Craiovei cu cel din Bucureşti. Nici nu era obligatoriu un asemenea procedeu literar-stilistic. Până acum, cei patru artişti ai cuvântului literar au folosit evocarea realităţilor, ca modalitate principală, publicistică şi prozastică, într-o viziune critică diferenţiată. În numărul 24 din 2 iulie al revistei România literară, Gabriel Chifu şi Varujan Vosganian privesc oraşul Bucureşti în totalitatea aspectelor, ca aşezare urbanistică şi capitală europeană. Doina Ruşti şi Ioana Pârvulescu scontează pe inventivitate şi creativitate, tratând tema prin descoperirea unor aspecte particulare semnificative pentru titlurile alese: Amiaza unui manaf ucigaş şi O adresă high-life.

Doina Ruşti izbuteşte un demers publicistic demn de un roman veritabil. Scrie sub impresia puternică a oraşului Bucureşti de altădată, cu intensă participare, dar şi cu o detaşare afectivă exemplară: Ori de câte ori trec pe la pivniţele Hanului Zlătari, mă-ntâlnesc şi cu fantoma unui manaf dând pinteni ca nebunul. Sunt multe locuri în Bucureşti pe unde flutură subţire fumul de masala şi umbra câte unui şal de Stambul. Asemenea mărturisiri trimit clar la proza lui Mircea Eliade, inspirat de un anumit tip de fantastic bucureştean. Doina Ruşti continuă să evoce aspecte care se află la graniţa dintre real şi fantastic: Dar nimic nu se compară cu acest manaf, care păzeşte intrarea spre Lipscani, cu un iatagan într-o mână şi cu un cap de om în cealaltă.

Autoarea află din Istoria lui Papazoglu că, în timpul Zaverei un comandat turc a dat ordin să fie vânaţi toţi grecii din Bucureşti. Cine aducea un cap de grec primea pe loc un beşlic, adică un bănuţ turcesc, care valora cam cât ai da azi pe două beri de lângă ruinele Zlătarilor. S-a declanşat astfel măcelul, exterminarea grecilor, şi, fără discernământ, a bucureştenilor. Hanul Zlătari era administrat tocmai de părinţii acestui autor al Istoriei bucureştene, pe numele lor grecesc Papazoglu. Manful ucigaş zorea calul ca să ajungă la comandamentul turcesc pentru a primi beşlicul promis. În acea perioadă înfloritoare, hanul avea 200 de încăperi. Doina Ruşti se gândeşte cu duioşie şi cu uşoară melancolie la osemintele umane aflate sub ruinele fostului han, ironizându-i pe compilatorii deveniţi peste noapte specialişti în istoria Bucureştiului. De aceea, solicită lămuriri de la Constanţa Vintilă Ghiţulescu, în legătură cu destinul manafului ucigaş. Aceasta i-a răspuns cu siguranţa enervată pe care o au istoricii adevăraţi, că manaful nu era nicidecum personajul principal de la Hanul Zlătari! Şi nici măcar al acelei

după-amieze sângeroase. În continuare, Doina Ruşti prezintă mai multe întâmplări din amiaza caldă a unui Bucureşti trecut prin iatagane. La intrarea în han se adunaseră o mulţime de gură cască. Un dascăl, Mihalache, ţinea de guler un mahalagiu care bătuse palma cu un turc, pentru capul unui copil. Cărăuşul mahalagiu respecta cuvântul dat turcului, iar ţâncul de vânzare se gândea că n-ar fi rău să facă un drum până la Stambul. Pe atunci Papazoglu era copil şi privea de la etaj cum manaful dădea pinteni, cu iataganul în dreapta şi în stânga cu capul unui bucureştean care valora 5 parale. Turcul, impasibil, savura o cafea în cârciuma frumoasei Neaga, indiferent faţă de manaf şi de Zaveră. Suntem introduşi astfel şi în atmosfera confruntărilor sângeroase, în timp ce manaful vâna capete, iar dascălul se lupta cu părinţii care-şi vindeau copiii inutili. Nici fericitului manaf nu i-a mers bine până la capăt. El a intrat în cârciuma Neagăi, care era în stare să toarne la Agie pe orice complotist. În cârciuma ei manaful şi-a pierdut toţi bănuţii, lăsându-se dus de valul vieţii. Doi oameni, zdrahoni de-ai Agiei l-au lăsat lefter pe bietul tăietor de capete. Totuşi acea amiază de vară bucureşteană i-a rămas în memorie.

Finalul acestei proze eseistice este şi el memorabil pentru un roman care ar face labil hotarul dintre doric şi ionic: De câte ori o iau în jos, pe Lipscani, la ora amiezei, este imposibil să nu văd un călăreţ fantomatic şi să nu-i simt bucuria de călău răsplătit. Aluzia la prezentul nostru corupt este marcată de aceeaşi ironie irezistibilă: Printre mesele de băutori de bere (…), pluteşte încă umbra lăptoasă a unui mercenar, prins în iluzia unei vieţi uşoare, fără să bănuiască vreo secundă că în ziua de azi un cap de bucureştean s-ar putea să nu mai valoreze nici măcar un beşlic.