Kultural • În aflarea figurii creatoare

Eseul meu are în vedere nu o carte, ci o trilogie lirică: Şcoala Morţii (Editura Clusium, 1997), Defăimarea bătrâneţii (Editura Albatros, 1998) şi Elogiul tinereţii (Biblioteca Apostrof, 2000).

Pentru început, emit câteva consideraţii pe marginea unei oferte sobre, academice, a scriitorului şi criticului, doctorului în filologie Valentin Taşcu: Ritm vertical (Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001), o excelentă întreprindere de poetică aplicată, o răsturnare coperniciană în domeniul versificaţiei româneşti.

Savantul Valentin Taşcu renunţă la metrica şi prozodia tradiţională în favoarea ritmului, „singurul element al poeticităţii pe care-l recunoaşte” – după cum remarcă şi prof. univ. dr. Mircea Popa. Autorul propune trecerea de la analiza versificaţiei pe orizontală, la cea pe verticală.

„Descoperirile domnului Valentin Taşcu solicită o nouă înţelegere a textelor fundamentale – paginile de aur ale poeziei româneşti” – subliniază prof. dr. Cornel Ungureanu. Cert este că arătând consecvenţă acestei tradiţii speculative a scrisului său, el evită temele şi motivele anchilozate şi rămâne un căutător entuziast de noutate şi originalitate critică.

Consideraţiile despre verticalitatea ritmului sunt convergente cu cele despre scrierea versurilor în limbile moderne nu pe baza cantităţii silabelor, ci pe a accentelor lor. Un asemenea demers – apreciez şi eu – pare curajos, dar trebuia să-şi afle susţinătorul avizat şi îndeobşte talentat, cu vocaţie pentru fenomenologia critică şi ontologică implicită.

Linia de forţă a acestui demers (meta)critic şi (meta)hermeneutic o constituie exerciţiul de cunoaştere internă a operei, fericit dublat de conştiinţa de sine a analistului şi interpretului.

Ritm vertical m-a convins, la o primă lectură (însă voi reveni cu alt prilej asupra lucrării) prin independenţa ei, prin circumscrierea exactă a unei teme date, prin unitatea metodologică, dar mai ales prin simplitatea şi puritatea scriiturii, prin apartenenţa deopotrivă la geometria şi filosofia transcendentală.

Trilogia poetică a lui Valentin Taşcu s-ar fi cuvenit publicată invers: de la Elogiul tinereţii încolo. Volumul pleacă de la principiul unei libertăţi a creaţiei „meşteşugită cu farmece”, dar nu la modul vizibil, evident, ci de-o manieră pragmatică, reducţionistă.

Poetul Valentin Taşcu este, pare-se, un transclasic şi mai ales un transmodern. Modernitatea textelor sale este rezultatul unei stări de melancolie a fericirii. Sonetul Fără noimă, dincolo de arhi- sau trans-textualitatea sa (replica la Mihai Eminescu şi la George Topârceanu e lesne detectabilă), seduce mai ales ca text de plăcere (vezi Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj, 1994, pag.23); el „mulţumeşte, umple, dă euforie, vine din cultură, nu rupe cu ea şi este legat de o practică confortabilă a lecturii”.

Bizuindu-se pe „amintire”, poezia lui Valentin Taşcu se autodefineşte deci ca rod al memoriei, căci „Tot ceea ce se-nchipuie că este chiar a fost”, dar şi ca joc al copilăririi, ce pare nevinovat. Şi de ce n-ar fi aşa? „În faţa jocului lumii şi a jocului în lume, jocul ca lume al poeziei e, de fapt, acel <>, care le cuprinde – sintetizează Ion Pop, în Jocul poeziei (Editura Cartea Românească, 1985, pag.28) – sub semnul libertăţii neîngrădite a spiritului uman de a se cunoaşte şi recunoaşte mereu, de-a lungul istoriei, în roluri mereu schimbate, reluate mereu”.

Cartea regretatului nostru, al scriitorilor gorjeni, prieten este purceasă din nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii, o lume tratată predominant expresionist (Viţa de vie), dar a cărei vatră ezoterică e de-o remarcabilă densitate şi soliditate.

Textele lui Valentin Taşcu au specific o salvatoare consubstanţialitate a poieticului şi poeticului. Oralitatea şi scripturalitatea se ascund una pe alta, produsul reprezentând „depunerea..., ca de ou” a cântecului peste greaţa cuvintelor (Greaţa).

Senzaţia fastă de transtextualitate (vezi capodopera Greaţa) ne procură delicii baroce, de cronică muntenească ori de rafinată metasinteză eugenbarbiană (Princepele).

Limbajul poetic al lui Valentin Taşcu vine din el însuşi, din vorbirea lui ce ţine de un timp al lirei etern. Este şi nu este un limbaj antiencratic, care refuză aplatizarea, repetiţia etc. şi care este atras definitiv de polul Noului.

Noutatea aceasta, eu o aşez sub semnul caracterului organic şi viu al poemului şi sub cel al transfigurării poetului însuşi, care devine un mistic al limbii / rostirii. Apropiindu-ne de miezul semnifica(n)t al poemului său, realizăm, lesne, că Valentin Taşcu crede, la o anumită vârstă a maturităţii, în valoarea fiinţei poetice şi în Dumnezeu ca metapoet.

Incidenţele lui Valentin Taşcu (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975) se arată interesate, în eonul stilistic al epocii, de orientările teoretice într-o actualitate a actului creaţiei în care trebuie reliefate ca operaţionale concepte antitetice, dialectice, precum autenticitatea şi originalitatea individuală, tradiţia şi inovaţia, insurgenţa şi inerţia etc.

Paradoxalul opţiunii lui Valentin Taşcu vine din gustul declarat pentru metateoretic şi-n acelaşi timp pentru a anumită epicizare şi narativizare a discursului său (meta)critic. Insule de proză admirabilă aerisesc consideraţiile sale pe marginea autorilor cronicăriţi: Ioan Alexandru, Nicolae Labiş, Radu Cârneci, Ilarie Voronca, ţinta vizată fiind – cum s-ar fi putut altfel? – unitatea dintre cuvântul-mesaj şi cuvânt-imagine şi echilibrul dintre formă şi conţinut, dintre paradigmă şi sintagmă reunite sub semnul simbolicului, dinspre profunzime spre suprafaţă, dinspre esenţă spre aparenţă.

E bine că dorinţa de a epata cu orice preţ este reprimată şi că V. T. găseşte – citez –: „că este exagerat să acorzi mai multă însemnătate unor sensuri subtextuale, atâta vreme cât adevărata incinerare a unei creaţii se petrece pe teritoriul formativ”.

Sunt pus şi prins în favorabila dar şi incomoda postură de a afirma că despre criticul, istoricul, poeticianul şi teoreticianul Valentin Taşcu nu s-au spus lucrurilor pe nume şi meritele incontestabile prea în grabă şi superficial i s-au subliniat. De pildă mi-a atras atenţia, recent, excluderea lui de către Nicolae Manolescu din „celebra” sa „Istorie...”

Apreciez deci ca importante contribuţiile sale la cercetarea sistemului de poezie Costin – Dosoftei, a poeticii frazei în Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir, şi preocuparea, mai mult decât sintetică, de a elabora o teorie a versului, dezvoltată, dinlăuntru, pe intuitiva limbă română, crescută pentru poezie, şi pe munca de pionierat a unor Vasile Alecsandri, G. Ibrăileanu ş.a.

Am reţinut, întâi pentru isprava de a fi ieşit din desişurile ordonate labirintic ale poeziei barbiene, contribuţiile lui V.T. la dezintoxicarea cititorului de mereu absurda lui pretenţie de a măsura distanţele dintre o replică şi o demonstraţie pură, ambele stadii po(i)etice fiind îndreptăţite la o aceeaşi audienţă, căci sensul ultim al poemului este acelaşi (vezi Vegetariana şi Oul dogmatic ale lui Ion Barbu).

Cu mărturisit regret, renunţ la a coborî mai adânc în textele şi metatextele fostului nostru prieten literar, cu atât mai mult cu cât aserţiunile sale se întrec în a ne seduce. Dar îmi fac totuşi datoria în a răscoli şi alte cenuşi de aur, ale unor combustiuni spirituale fascinatorii, prilejuite de lirica lui Camil Petrescu, Radu Stanca, de teatrul lui Lucian Blaga, de proza lui Eugen Barbu.

O carte solidă, preţioasă pentru observarea îndeaproape a evoluţiei operei de excepţie a lui D.R. Popescu, se anunţă, în continuare, deşi au trecut peste ea nu mai puţin de două decenii, Dincoace şi dincolo de F (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981), în care Valentin Taşcu anticipează, vizionar, imanenţa şi transcendenţa ficţiunii, cele două adverbe, transformate în simboluri-concepte, fixând, delimitând antimodernitatea de transmodernitate, de-o manieră autocratică şi tehnocratică.

Condeiul meu recuperator şi restaurator culege, din zborul său, deocamdată razant, ipoteze şi pretexte pentru virtuale acţiuni, variaţiuni pe teme date, personaje şi idei, toate identificate pe „drumul spre roman” al lui D.R. Popescu şi spre „intrarea în parabolă”, precum cândva în templu sau în Bibliopolis.

Sigur că da: mitul şi basmul, doctrina iniţiatică şi parabola par să fi fost concomitente, dicţiunea şi ficţiunea la fel, va recunoaşte rafinatul cu sau fără de voia sa, Valentin Taşcu, pregătit să îmbrace şi el însuşi, dimpreună cu D.R. Popescu, haina imperială a Sacrificialilor, şi pe care fără să pregete a şi îmbrăcat-o, trecând chiar prea devreme styxul în Împărăţia Umbrelor.

Are stil domnul V.T. şi metastilistica lui e uluitor de modernă, redeschizând filoane revolute, dar deloc moarte, poate, doar, temporar, adormite. Somnul capodoperelor nu naşte monştri, dimpotrivă, somnul acesta aparent epi- şi cata-leptic va fi ivit, în corintic, în post-  sau transmodernism, următoarele necesare capodopere. Aşa i se va fi părut a fi un roman precum „Guvernământul general al genezei” semnat de Cristian George Brebenel despre care a scris o cronică în Luceafărul. Şi în continuare, e rândul meu de a emite o opinie, aşa va rămâne probabil şi propriul său roman „Miluta”.

Cei care recitesc acest portret al lui Valentin Taşcu la maturitate aşteaptă, evident, nedumeriţi, sau, posibil, ultragiaţi, ori – de ce nu? – chiar neliniştiţi, o formulă a noastră care să-i afle „figura creatoare”, în linia negriciană a introspecţiei şi radiografiei perfect argumentate.

Iată, prima frază mi se enunţă singură, cu de la sine putere, din capul locului: de ce numai Nicolae Manolescu? De ce nu şi Valentin Taşcu? Şi, dacă am inversa cele două accente axiologice? Ce-am pierde oare?

Hai să-l citez, spre exemplificare, pe însuşi autor, dintr-un Argument la Incidenţe: „Incidenţa de natură formativă este o calitate pe care încerc s-o aplic genului practic (în viziune proprie) critic. Nu o dată mi-am format convingerea că tipul criticului contemporan trebuie să însemneze deopotrivă meticulozitatea şi averea informaţională a istoricului literar, rigurozitatea teoreticianului şi exuberanţa agresivă ori pătimaşă a criticului propriu-zis”.

Concret, V.T. recurge, dezinvolt şi atent la context şi la transtext, la dezsepararea celor trei domenii ale teoriei, criticii şi istoriei literare, scoţându-le din ariditate, oţiozitate şi absconditate, adoptând un fel de tri-poziţie distanţată faţă de fenomenul literar şi un relativism pozitiv al comentariului critic, în care timpul este poziţia istorico-literară, spaţiul este critica analitică, iar efectul este potenţialul teoretic.

El afirmă, ca să fiu explicit, oportunitatea unei critici complete, în care analiticul şi sinteticul să se retopească într-o direcţie eclectică, aceea a creaţiei metaliterare (criticul complet şi criticul-artist, analist-critic propriu-zis şi sintetist-teoretician). Astfel, persoana criticului este obligată a se întâlni cu sinea sa şi a fi egală cu sine însăşi şi totodată a prefera de o mie de ori eroarea îndrăzneaţă, decât probitatea afişată sub masca erudiţiei, în buna şi trainica tradiţie călinesciană şi a lecturilor infidele, dar şi (vezi Dincoace şi dincolo de F) a lecturilor metapovestice şi transconfesive.

În Poezia poeziei de azi (Editura Junimea, Iaşi, 1985), Valentin Taşcu, odată autohermeneutizat, metapoetizează inteligent, într-o inedită căutare printre rânduri a judecăţilor de valoare şi cu scopul insistent afişat de a comunica intim pe temeiul unor taine auctoriale, autorul şi meta-autorul aderând cel dintâi la receptivitatea celui de-al doilea, iar cel de-al doilea la formula criticii afective, creatoare, în dialog cvasimetaforic cu poezia însăşi – risc conştient asumat şi, evident, depăşit în forţă, cu o putere provenită dintr-o interioritate autodeterminantă şi sigură pe modalităţile ei expresive şi axiologice.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta