Kultural • În căutarea chipului pierdut …

Într-un volum, sugestiv intitulat „Iluziile literaturii române” (C.R., 2008), istoricul şi criticul literar Eugen Negrici aborda literatura noastră naţională dintr-un unghi deosebit de incitant şi apt a-i dezvălui atât cauzele ce au condus la o falsă percepere a acesteia, cât şi modalităţile prin care s-a ajuns aici. Pornind nu de la accepţia curentă a termenului de mit, aceea de „construcţie imaginară cu funcţie explicativă şi iniţiatică” (op. cit., p. 15), ci de la cea pe care i-o atribuie Roger Bastide de „ecrane pe care sunt proiectate angoasele colective” (apud op., cit. p. 15), profesorul E. Negrici îşi îndreaptă atenţia asupra situaţiilor „în care ceva anume alterează datele observaţiei, interpunându-se ca un ecran şi tulburând exigenţele cunoaşterii. Din această perspectivă, ceea ce înceţoşează percepţia noastră este, de regulă, o fantasmă ivită din imaginarul colectiv ca replică la anumite dezechilibre sociale sau tensiuni interne sau externe, la situaţii de vacuitate şi frustrare.” (Ibid.). Este vorba, desigur, de situaţii şi cauze ce au deformat de-a lungul timpului reprezentarea noastră despre literatură în general şi despre literatura română, în special, prin producerea de atari mituri ecranante.

Autorul consideră, astfel, că viziunea noastră asupra literaturii române, precum şi „criteriile  de valorizare” în cadrul acesteia, dar şi predilecţia pentru anumite teme, motive, subiecte şi chiar recurgerea la modalităţi artistice specifice, au fost […] influenţate mai ales de prezenţa – simultană sau alternativă – a două stări de conştiinţă generatoare de mit” ce se regăsesc, prima, în „sentimentul vacuităţii şi al frustrării”, iar cea de-a doua în acela al „primejdiei prezente sau viitoare” (ibid., p.23). Aceste sentimente produc, prin idealizare – ca act compensatoriu – o imagine deformată a literaturii române, atât în plan valoric, cât şi în acela al procesualităţii istorice, al devenirii acestei literaturi. Cu alte cuvinte, literatura română, deşi mult defazată în raport cu marile literaturi occidentale, deşi lipsită de istoricitatea şi de organicitatea acestora, este de cele mai multe ori percepută idealizant, printr-o astfel de grilă de receptare cu caracter recuperator. „Dezorientându-i pe istoricii literari, prezenţa – încă vizibilă – a spiritualităţii şi mentalităţii medievale în Ţările Române în vremea Luminilor şi chiar la începutul – care ar fi trebuit să fie romantic – al secolului al XIX- lea, atrage atenţia asupra erorilor care îi pândesc pe cei ce socotesc istoria literaturii române ca pe o succesiune firească de „vârste” literare”. (ibid., p. 125).

Or, istoriile noastre literare, fără excepţie, într-adevăr, îşi organizează materia de o manieră cel puţin aluzivă la aceea a marilor literaturi occidentale, dacă nu de-a dreptul mimetică în raport cu acestea. Acest lucru porneşte, pare-se, de la convingerea subiacentă că literaturile occidentale, cu o dezvoltare organică şi o cronologie coerentă a curentelor ce le compun, constituie modele, apropierea de acestea, de un fel sau altul,  fiind o garanţie a perenităţii. Altfel spus, o operă a literaturii române este cu atât mai semnificativă, cu cât, prin intermediul ei se ilustrează mai convingător un curent, o direcţie literară consacrată dintr-un spaţiu model sau cu cât aminteşte mai fidel de o scriitură sau alta, cu identitate inconfundabilă. Iar o abordare critică a unei astfel de opere este cu atât mai reuşită cu cât ea poate demonstra mai convingător apartenenţa respectivului text la cutare sau cutare curent literar. Dacă lucrurile stau astfel, şi asta, ne demonstrează E. Negrici, nu este tocmai bine, întrucât falsifică realitatea, poate că, dincolo de demitizarea necesară, operată eficient de către autorul citat, ar trebui căutat şi în direcţia valorizantă. Ar trebui, credem, evidenţiate particularităţi ale unor opere ale literaturii române, acolo unde ele sunt detectabile, capabile nu numai să racordeze aceste creaţii la coerenţa tabloului occidental al devenirii literaturii, ci să le şi individualizeze în interiorul spaţiului istoric şi cultural care le-a produs, ba poate chiar să le creeze o identitate credibilă, un chip inconfundabil,  în universul mai larg şi divers al imaginarului artistic balcanic şi european.

Punctul de pornire în cazul unui  asemenea demers ar putea fi, speră autorul acestor rânduri, o concepţie despre imaginarul operei care să valorifice funcţia cognitivă a acestuia, mai degrabă decât pe aceea emoţional compensatorie la care face apel Eugen Negrici pentru a demitiza, cu totală îndreptăţire de altminteri,  abordările deformatoare despre care am amintit mai sus. Într-o lucrare de sinteză dedicată imaginarului,  J.-J. Wunenburger, (Imaginarul, Dacia, 2009), afirmă că se poate vorbi de două „concepţii principale” [privitoare la acest termen]: - una, restrânsă, ce desemnează ansamblul static al conţinuturilor produse de o imaginaţie ( definită, de altfel, drept o facultate) şi care tind să capete o anumită autonomie, prin repetiţie […], spre a forma, la limită, un ansamblu coerent (memoria ca ansamblu de amintiri pasive […]);  - cealaltă concepţie, pe care o putem numi extinsă, cuprinzând într-un fel şi activitatea imaginaţiei, desemnează grupările sistemice de imagini în sensul în care acestea comportă un fel de principiu de autoorganizare, de auto-poietică, ceea ce permite deschiderea permanentă a imaginarului înspre inovaţie, transformări şi recreări. Conform opiniei lui J. Thomas, imaginarul este „un sistem, un dinamism organizator de imagini, conferindu-le acestora profunzime prin legătura ce-o creează între ele.”” (op. cit., pp 14-15). În ceea ce ne priveşte, în demersul pe care ni-l propunem, acela de a scoate în evidenţă aspecte ale identităţii unor opere literare româneşti, facem apel la această a doua concepţie despre imaginar, respectiv cea care include dinamismul, sistemicitatea, , capacitatea de autoorganizare şi inovaţie.

Pe de altă parte, într-o respectabilă tradiţie reprezentată de un Cesare Brandi şi un Paul Ricoeur, considerăm că textul poetic dispune şi de posibilitatea unei referinţe, aceasta însă cu particularităţile de rigoare,  specifice respectivului tip de limbaj. Cum, din păcate, autorii amintiţi pornesc de la o viziune statică despre text şi, respectiv, despre imaginarul care-l subîntinde, ne vedem în situaţia de a risca structurarea unei teorii despre referentul poetic ca dinamism interior al textului, dinamism ce conduce, îndrăznim să anticipăm, la modificarea mentalului colectiv şi, în final, la metamorfoza modelelor de realitate, a structurilor ce servesc funcţia euristică a imaginarului.

În fine, ipoteza de la care pornim este aceea că un text literar, pentru a fi important, trebuie să ofere, la unul dintre nivelele sale de analiză, posibilitatea de a vedea lumea altfel decât era văzută aceasta înainte de naşterea sa ca text. Vom numi, foarte expeditiv, referent poetic acest mod de a vedea lumea prin intermediul unui text. Vom vedea, însă, că lucrurile nu pot sta aşa de simplu, pentru că o operă literară este, de fapt, - pentru a folosi termenul cunoscut al lui Gérard Genette – un palimpsest şi încă unul în care scriiturile stratificate comunică între ele.

Aşadar, după ce vom fi oferit, în paginile revistei noastre,  o definiţie coerentă şi convingătoare, nădăjduim, a referentului poetic, şi vom încerca să convingem despre rolul epistemic al unui anume nivel al imaginarului artistic,  vom supune atenţiei cititorilor câteva lecturi, în această cheie, ale operelor unor cunoscuţi scriitori ai literaturii române, mai vechi sau mai recenţi, cu speranţa că vom putea revela laturi ale creaţiei lor cu un caracter mai puţin mimetic.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta