Kultural • ÎN CĂUTAREA CHIPULUI PIERDUT...

În articolul de săptămâna trecută, primul din seria prin  care ne propunem o relectură a unor opere ale literaturii române, am reuşit să schiţăm jaloanele unui demers destul de anevoios, care ar trebui să înceapă cu elaborarea  unui instrument  teoretic – referentul poetic – prin intermediul căruia să poată fi puse, ulterior, în valoare trăsături individualizatoare ale textelor în discuţie şi, implicit, modele de realitate/matrice referenţiale inconfundabile desprinse din acestea. Următorul pas, cel de săptămâna aceasta, vizează, tot în plan preliminar, o schiţă istorică a problematicii referinţei.

În cele ce urmează, vom încerca să argumentăm o ipoteză referitoare la natura şi la funcţionarea referentului poetic. Înainte de a intra în conţinutul acestei argumentaţii, credem că se impun câteva consideraţii privitoare la accepţiunea specializată a termenului de referent, precum şi un scurt istoric al relaţiei dintre real şi limbajul poetic.

Termenul de referent este de dată relativ recentă, situându-se undeva la începutul secolului XX şi a fost creat de către adepţii pozitivismului logic spre a desemna obiectul real la care trimite o entitate lexicală. El se subsumează unei viziuni metafizice şi deterministe asupra funcţionării limbajului, conform căreia unui semn lingvistic trebuie să-i corespundă un referent şi doar unul. Mai târziu, va fi preluat cu acelaşi sens şi de către semanticieni în triada semnificat/semnificant/referent (designat). Studii ulterioare de semantică modernă au lărgit problematica referinţei de la nivelul cuvântului la acela al frazei.

Cât priveşte domeniul teoriei literare, problema referinţei înregistrează o carieră mai degrabă negativă. Din motive asupra cărora nu vom insista aici, începând cu romanticii, se pune din ce în ce mai mult accentul pe opoziţia dintre limbajul poetic şi cel de comunicare curentă. Dacă în limbajul curent, funcţia comunicativ-referenţială este dominantă, altfel stau lucrurile în cazul limbajului artistic, unde ceea ce prevalează este funcţia poetică, cu sens contrar: respectiv, dacă funcţia comunicativă trimite la o exterioritate a discursului, cea poetică atrage atenţia asupra limbajului însuşi. ( vezi R. Jakobson) Astfel, cu cât un text trimite mai puţin la o exterioritate convenţional împărtăşită de către comunitatea lingvistică, cu atât mai mult există şansa ca el să fie considerat drept literatură. Pe scurt, gratuitatea referenţială şi gradul de poeticitate par a fi în raport de proporţionalitate directă.

Totuşi lucrurile nu au stat astfel din totdeauna. Încă de la începuturile reflecţei europene în domeniu, Aristotel punea, fie şi indirect, problema referinţei comparând din acest punct de vedere limbajul poetic cu cel ştiinţific al istoriei: „Într-adevăr, istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se exprimă în proză şi altul în versuri, [...], ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla.” ( Aristotel, Poetica, IX, 1451, b5.) Aristotel operează astfel o primă distincţie între limbajul poetic şi cel ştiinţific, caracterul ficţional al celui dintâi opunându-se caracterului indicativ, referenţial al celui de-al doilea. Totuşi, caracterul ficţional al limbajului poetic, pentru Aristotel, nu este sinonim cu acela de fals, căci iată urmarea citatului precedent: „De aceea şi e poezia mai filosofică şi mai aleasă decât istoria, pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai mult particularul.” (Ibid.) Cu alte cuvinte, după Aristotel, este vorba de superioritatea limbajului poetic faţă de cel ştiinţific tocmai pe motivul că primul ne redă esenţa realului, în timp ce al doilea nu ne-ar face să vedem din acesta decât accidentalul şi particularul.

Teoria mimesis-ului a făcut carieră în metalimbajul poetic european prelungindu-se până la începutul secolului al XX-lea. Din nefericire, credem noi, parcursul istoric al acestei teorii a fost mai degrabă involutiv, pentru că, în procesul lecturii avizate, rolul literaturii a fost redus progresiv la un fel de reflectare pasivă a contextului socio-istoric ( funcţie expresivă) şi/sau psihologic ( funcţie impresivă), reflectare, de altfel, mai mult sau mai puţin riguros argumentată ( a se vedea pozitivismul critic, lansonian precum şi întreaga tradiţie universitară din Franţa, prelungindu-se până la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea).

Cu cele mai sus menţionate, ne aflăm în epoca abordării extrinseci a literaturii. În paralel, începând cu secolul al XVIII-lea, discursurile ştiinţifice, devenite din ce în ce mai riguroase – a se vedea determinismul din ştiinţele experimentale – se orientaseră cu prioritate în direcţia formulării legilor universale ale fiecărui domeniu vizat de disciplina corespunzătoare, eliminând totodată din sfera lor de interes particularităţile locale şi evenimentele accidentale la care făcuse Aristotel referire în citatul menţionat. Astfel, două milenii mai târziu, raportul dintre limbajul poetic şi cel ştiinţific, menţionat de Aristotel, sfârşeşte prin a se inversa.

În felul acesta, noua critică –  apărută în primele decenii ale secolului XX şi sprijinindu-se pe discipline noi precum psihanaliza, dar mai ales pe modelul de rigoare în domeniu oferit de lingvistica modernă de sorginte saussuriană – a preferat să-şi îndrepte interesul către funcţionarea internă a textului poetic, independent de relaţia sa cu un posibil referent. Interesul pentru referentul poetic nu va renaşte decât pe la jumătatea secolului XX.

În momentul în care, însă, problema referentului poetic a început să-i intereseze din nou pe specialişti, discursul ştiinţific suferise deja şi el, de câteva decenii, o mutaţie semnificativă în privinţa raportului său cu realitatea. Evenimentul se produce atunci când determinismul începe să dea semne de slăbiciune, dovedindu-se inoperant, fiind înlocuit cu indeterminismul şi relativismul în noile câmpuri de investigaţie ştiinţifică, diferite de cele care constituiseră suportul pentru geometria euclidiană şi teoria lui Newton, altele adică decât fenomenalitatea percepţiei comune. O analiză foarte profitabilă, pentru demersul nostru, a celor două noţiuni – determinismul şi indeterminismul – precum şi a modului în care ele s-au impus succesiv spiritului ştiinţific modern a fost întreprinsă de Gaston Bachelard în lucrarea sa „Le nouvel esprit scientifique” ( in Dialectica spiritului ştiinţific modern, vol.I, Ed. Şt. şi Enciclop., 1986 )  Conform filosofului francez al imaginarului, viziunea deterministă relevă despre câteva trăsături ce o particularizează.

O primă astfel de trăsătură este faptul că determinismul, întemeindu-se pe restricţii de tip experimental, nu se aplică decât unor fenomene simplificate şi solidificate, adică unui fel de abstrageri în raport cu fenomenele naturale. Iată de ce prima categorie de fenomene pornind de la care s-a constituit şi cărora li s-a aplicat metoda deterministă au fost cele astronomice, adică acelea care, prin efectul depărtării, favorizau procesul simplificării şi al abstractizării, ignorând perturbaţiile şi particularităţile locale atât la nivelul formei obiectelor, cât şi la cel al traiectoriei lor. În plus, determinismul este demonstrabil doar pornind de la anumite variabile, sever selecţionate şi ierarhizate, unele dintre acestea fiind favorizate în detrimentul altora, astfel încât avem de-a face, în definitiv, cu non-obiecte, considerate, totuşi, de către utilizatorii lor, ca epuizând esenţialul realităţii. În sfârşit, autorul ne face să observăm caracterul tehnic – artificial – al determinismului ştiinţific, astfel că ordinea naturii este aceea pe care i-o impunem noi înşine printr-o construcţie artificială.

Aşadar, adepţii determinismului erau convinşi că, prin simplificare şi epurare în planul variabilelor realităţii, ei aveau acces la însăşi esenţa ordinii naturale, intrinsecă fenomenelor. Ei îşi acordau astfel anticipat toate condiţiile spre a accede la absolutul realului – ceea ce corespunde configuraţiei paradigmei metafizice din discursul filosofic. Aşa cum discursul metafizic îşi dă drept referent o ipotetică esenţă a lumii spre revelarea căreia lucrează, tot aşa discursul determinist îşi construieşte un referent artificial pe care îl consideră absolut şi imuabil.

Extinderea activităţii ştiinţifice la alte domenii decât cel al solidelor şi, mai ales, al percepţiei comune, imediate, a scos în evidenţă caracterul arbitrar al tezelor deterministe. Se descoperă, astfel, prin calculul probabilităţilor – în cadrul unor fenomene precum gazele şi fluidele, de pildă – un lucru aparent straniu: în timp ce obiectul – respectiv molecula – se comportă la modul indeterminat, clasa de obiecte sau anumite configuraţii de ansamblu ale acestora au un comportament interpretabil în termenii determinismului. Încă şi mai aproape de noi, teoriile microfizicii şi, mai ales, principiul incertitudinii formulat de Heisenberg, stipulând caracterul obiectiv al indeterminării, avea să cauzeze o adevărată ruptură şi o revoluţie în cadrul gândirii ştiinţifice moderne. Conform fizicianului german, în orice tip de observaţie, există o interferenţă inevitabilă între metoda utilizată şi comportamentul obiectului, astfel încât rezultatul oricărei observaţii a unui fenomen va fi deformat prin însuşi actul observaţiei, iar orice adevăr va fi funcţie de instrumentele de investigaţie şi, prin urmare, relativ.

Astfel, în timp ce  determinismul considera drept primordiale toate proprietăţile avute în vedere, pentru indeterminism, dimpotrivă, toate proprietăţile  sunt de natură secundară – nu mai există proprietăţi fundamentale! – şi orice selecţie operată asupra lor conduce la concluzii atinse de un relativism funciar. Aşadar, odată cu trecerea de la determinism la indeterminism are loc o deplasare a referentului discursului ştiinţific dinspre exterior către interiorul acestuia, astfel încât, în discursul ştiinţific modern, referentul încetează a mai fi o realitate exterioară cu caracter absolut şi devine o pură construcţie de limbaj, ascultând desigur de anumite reguli şi convenţii asupra cărora nu insistăm. Vechea noastră încredere în noţiuni precum poziţia şi viteza obiectului, afirmă Bachelard, provine dintr-o extindere a experienţei imediate, reflectată de către structura însăşi a limbajului comun. Suntem tentaţi, în mod eronat, să acordăm un caracter universal acestui gen de experienţă. Or, rolul gândirii ştiinţifice pare a fi acela de a reacţiona tocmai împotriva a ceea ce Bachelard numeşte „tentaţia gândirii vorbite”, a Logocentrismului, ca să folosim cunoscutul concept al lui Derrida pentru a desemna tipul de gândire metafizică cu toate limbajele aparţinătoare.

Ţinând cont de toate aceste observaţii, credem că o repunere avizată în discuţie, în acest moment, a problemei referentului poetic nu ar putea ignora faptul foarte important, semnalat mai sus, cu privire la statutul relativ recent al referentului ştiinţific. Este vorba, cum bine s-a văzut, de un statut cu totul inedit al acestuia din urmă în raport cu epocile istorice precedente, caracterizat prin ceea ce s-ar putea numi relativismul său profund şi, mai mult, caracterul său „non-figurativ”, intern discursului care îl produce, dacă ţinem seama de faptul că obiectul discursului ştiinţific nu mai este vizualizabil, aşa cum era cel al demersului determinist. Lucrurile merg până acolo încât nici măcar în vechiul fief al determinismului, domeniul astronomiei, lucrurile nu se mai bazează pe observaţia simplificată de depărtare a obiectelor, ci pe construcţii teoretice şi modele pur ipotetice şi, prin urmare, de o natură internă limbajului matematic utilizat, dacă este să ţinem seama de punctul de vedere al lui Stephen W. Hawking ( vezi Une brève histoire du temps: Du Big Bang aux trous noirs, Flammarion, 1989).

Or, în ceea ce ne priveşte, considerăm că tocmai acesta va fi punctul de plecare în încercarea noastră, deja anunţată, de construire a unui model de referent poetic. Acest model va trebui să fie, în primul rând, complementar referentului discursului ştiinţific contemporan al cărui profil am încercat să-l schiţăm mai sus. În acest sens, el va trebui să comporte o natură internă şi dinamică a discursului care îl produce, ce presupune însă ca opera literară să fie ea însăşi un spaţiu de interferenţă a cel puţin două modele de realitate rezultând, fiecare la rândul său, dintr-o contradicţie prealabilă. Statutul său de complementaritate faţă de cel ştiinţific ar consta, credem, în efectul său destructurant-restructurant operat asupra imaginarului colectiv şi, implicit, asupra facultăţilor noastre de descoperire şi cunoaştere prin limbaj. În fiecare text poetic semnificativ, vom putea identifica un nivel unde acesta operează asupra modelului nostru de gândire a lumii. Dar, pentru a ajunge la aceasta, va trebui mai întâi să luăm cunoştinţă de contextul actual al problematicii în discuţie, de principalele contribuţii în domeniu.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta