Kultural • În penumbra mileniului

Înzestrat cu simţ vizionar şi organizatoric, Nicolae Diaconu s-a dedicat, în ultimul deceniu de viaţă, unui proiect cultural impresionant şi fără precedent, menit a promova o autentică acţiune de restaurare şi punere în valoare a Trilogiei sculpturale brâncuşiene de la Târgu-Jiu. Militând, în anumite articole de atitudine, pentru reformarea „actualului sistem cultural instituţionalizat”, Nicolae Diaconu s-a situat în fruntea iniţiativelor de relansare a interesului faţă de Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, convins că „fără profesionalism în proiectarea şi conducerea instituţiilor culturale de stat, nu se poate vorbi de eficienţă şi reformă.”

El cerea ca „reformarea sistemului cultural instituţionalizat al municipiului Târgu-Jiu să se facă în conformitate cu nevoile, resursele şi particularităţile acestui oraş…”

Regretând că Ansamblul brâncuşian de aici, care este „emblema municipiului”, a rămas până acum „în afara sistemului cultural instituţionalizat”, Nicolae Diaconu constata că, în conformitate cu Legea 127/1992 prin care Ansamblul brâncuşian era declarat „bun de utilitate publică în interes naţional”, se impune o mai atentă grijă faţă de acesta din partea Consiliului Local, în calitate de proprietar şi administrator (prin donaţia din 1938 a Ligii Femeilor Gorjene, condusă de Arethia Tătărescu).

În acest sens, venind în sprijinul „bunelor intenţii şi noi poziţii ale Ministerului Culturii”, N. Diaconu propune înfiinţarea Centrului de Artă şi Cultură „Constantin Brâncuşi” – „instituţie de rang municipal, din punct de vedere juridic, dar cu vocaţie europeană prin deschidere şi programe”.

Deşi prin Hotărârea Consiliului Local nr. 112/6.07.1998 de înfiinţare a Centrului de Artă şi Cultură „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, se puneau, începând cu 1.07.1998, bazele instituţiei, prin numirea ca „director interimar” a lui Nicolae Diaconu, lucrurile au luat o întorsătură ciudată, prin măsluirea concursului („mascaradă” organizată sub patronajul fostului primar Petrică Nanu!), instituţia proiectată, cu organigramă, statut de funcţii şi listă patrimonială  a devenit, astfel, o „formă fără fond” şi „oficină de partid”, satisfăcând scopurile meschine ale unei campanii electorale.

Cel ce elaborase şi propusese Regulamentul de organizare şi funcţionare al nou înfiinţatului Centru de Artă şi Cultură „Constantin Brâncuşi”, proiectase, totodată, şi un impresionant program de derulare a unor activităţi de înalt profesionalism, dând brâncuşiologiei un contur exact şi un impuls de autentică efervescenţă culturală.

Se preconiza înfiinţarea, în cadrul centrului, a unui Institut Brâncuşi, a unei edituri proprii, în care să apară în continuare revista trimestrială „Brâncuşi” (înfiinţată de el în 1995) şi să fie susţinută colecţia editorială semestrială „Brâncuşiana”. Aşadar, „un program cultural de importanţă naţională”.

Totul s-a transformat într-o „cacealma”, într-un „fiasco”, ba chiar într-o „afacere de partid”, după cum titra, dezamăgit, iniţiatorul în o serie de articole de atitudine publicate în presa locală („Gorjeanul”, XI/2770 din 9 dec. 1999; „Obiectiv Gorjean”, I/51, 8-14 ian. 2000; „Actualitatea Gorjului”, nr. 97/4 iulie 2000, nr. 100/14 iulie 2000, nr. 102/11 iulie 2000, 105/14 iulie 2000 ş.a.).

Să amintim că şi în alte articole, Nicolae Diaconu făcea apel la instituţiile locale (Prefectură, Consiliul Judeţean, Primărie), nefiind înţeles uneori nici de unii colegi de la Inspectoratul pentru Cultură Gorj.

În acest sens, revista Brâncuşi înfiinţată în 1995 (în cadrul căreia noi înşine scriam cronica la cartea de brâncuşiologie), din care au apărut în perioada 1995-1999, 22 de numere, a fost, în toamna lui 1999 „suspendată” prin tăierea subvenţiei de pe lista Ministerului Culturii, ceea ce s-a întâmplat şi cu colecţia editorială „Brâncuşiana” (8 volume) în care apăruseră importante, chiar inedite, lucrări ale unor brâncuşiologi români şi străini (David Lewis, Edith Balas, V.G.Paleolog, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Ionel Jianu, Ion Pogorilovschi, Nina Stănculescu, Sorana Georgescu-Gorjan).

Ca diriguitor al Fundaţiei Culturale „Constantin Brâncuşi” (înfiinţată în 1990), ca director de revistă şi editură, cu contract aprobat de Adunarea Generală a Fundaţiei „eu nu sunt «retribuit» - scria N. Diaconu – de la bugetul statului, nici din averea Fundaţiei, ci mă plătesc singur, cu impozitele legale, vânzându-mi munca şi talentul, ca orice profesionist al scrisului […]. Concret, eu am investit, în cinci ani, în acest program, editorial, două «Cielo»: unul ca muncă prestată şi neplătită, iar unul ca muncă transferată în bani care au acoperit deficienţele normale şi acceptate ale Fundaţiei. Las oricui «afacerea» asta, cu condiţia s-o ducă în spinare măcar un an.” (”Obiectiv Gorjean”, an I/nr. 7, 27 februarie – 5 martie 1999).

De o adevărată preţuire s-a bucurat Nicolae Diaconu din partea lui Marin Sorescu, încredinţându-i rubrica de recenzii în revista „Ramuri” (Craiova), apoi la „Literatorul” (Bucureşti), din colegiul de redacţie al cărora a făcut parte (în „Literatorul” au apărut primele luări de poziţie împotriva „soluţiei Varia” de restaurare). Am participat şi eu la Simpozionul din 1980 dedicat operei lui Marin Sorescu, ţinut în amfiteatrul Colegiului Naţional „Spiru Haret”, în prezenţa scriitorului, referând asupra poeziei acestuia, după care s-a vizitat Valea Sohodolului. De asemenea, am dus personal la Craiova „Gorjul literar”, cu apariţie marsupială în revista „Ramuri”, în septembrie şi noiembrie 1983.

Apropierea lui Nicolae Diaconu de „Ramurile” craiovene s-a produs prin gorjeanul Romulus Diaconescu, redactor-şef adjunct, adică mâna dreaptă a lui Marin Sorescu, care venea la Craiova câteva zile pe lună pentru întocmirea sumarului.

Chemarea lui Nicolae Diaconu la revista craioveană (ba chiar anul de asistenţă la Facultatea de Filologie de aici) s-a datorat unor relaţii de preţuire şi încredere, care l-au propulsat apoi pe amicul de la Tg.-Jiu, în timpul ministeriatului său la Cultură, în postul de consilier-şef (1994-1996). În această calitate, Nicolae Diaconu s-a implicat cu toată puterea de muncă şi priceperea sa în destinele culturii gorjene, militând pentru profesionalizarea funcţionarului cultural şi pentru o nouă mentalitate în viaţa instituţiilor culturale. Am participat la toate acţiunile organizate (simpozioane, întâlniri cu cititorii, lansări de cărţi etc.), mai ales că mi se tipăriseră în Editura Fundaţiei Culturale „Constantin Brâncuşi” câteva cărţi de poezie (Foişor în Heliopolis, 1997; Ochiul înrourat, 1999). S-au bucurat de aceeaşi încredere şi alţi laureaţi ai Festivalului Naţional „Tudor Arghezi”: Ioan Dragoş, Ion Hirghiduş, Romus Roca, Romulus Iulian Olariu, Lucian Dan Teodorovici, Angela Furtună, Mariana Tanasa, Lazăr Popescu, la unele din aceste apariţii încredinţându-mi-se realizarea unor „avans propos”.

„Ca publicist, editor sau funcţionar cultural – scria N. Diaconu pe coperta la A doua carte albă asupra capodoperei (2001) – autorul s-a implicat, începând din august 1994, în dezbaterea soluţiilor de restaurare şi punere în valoare a Capodoperei brâncuşiene.

Am căutat, prin iniţiativele noastre, să favorizăm constituirea brâncuşiologiei ca domeniu privilegiat al criticii şi istoriei de artă şi, totodată, să implicăm oamenii de meserie în activitatea de restaurare, desfăşurată, la început, în afara principiilor etice şi ştiinţifice ale domeniului. Ne-am aflat întotdeauna de partea acestor principii.”

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta