Kultural • Între trecut şi viitor am ratat prezentul

A fost ziua poetului naţional: un nou prilej pentru afirmarea identităţii noastre etnice. Oferindu-ne sentimentul că încă mai avem o patrie.

Însă şi o ocazie de a constata că noi, românii, avem o problemă cu iubirea de ţară. De câte ori vorbim de ea ne inflamăm. Ne raportăm la trecut ca şi cum am fi contribuit cu ceva la el şi ne afişăm mândria naţională ca şi cum ne-ar păsa.

În realitate, naţionalismul nostru este unul de factură specială. E doar verbal.

Iubirea de ţară a devenit doar o probă de măiestrie retorică şi nu o implicare activă în metamorfoza lucrurilor. Ne declarăm admiraţia faţă de oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, însă trecem cu nepăsare pe lângă cei care ne sunt aproape. Şi aplaudăm postmortem pe cei marginalizaţi în viaţă!

Atunci când este necesară justificarea iubirii noastre faţă de ţară în mod preponderent o facem prin invocarea măreţiei trecutului. Niciodată prezentul nu este de interes şi nu furnizează resurse pentru contemplaţie.

„La trecutu-ţi mare, mare viitor!” este o invocaţie lirică ce relevă o parte esenţială a comportamentului mioritic. Avem trecut, vom avea viitor, însă niciodată prezent!

Privim nostalgic spre un trecut ilustru (demn de transpus doar în versuri), aspirăm spre un viitor glorios la fel de romantic, însă ne detaşăm de prezent ca şi cum ar fi doar o paranteză anostă în ciclicitatea timpului.

Această perspectivă marchează, în fapt, orientarea paseistă a naţionalismului românesc. Dincolo de aclamaţii, retorici şi mândrii ieftine nu se mai ascunde nimic. Doar o evitare a prezentului, ca şi cum nu ne-ar aparţine. De aici şi lipsa de apetenţă pentru acţiune, dar şi dragostea excesivă pentru aclamaţii!

Atunci când discutăm despre Eminescu uităm că nu a fost doar poet, ci şi publicist. Şi că a avut ideile sale politice. Frământarea sa. Frustrările sale. Şi dispreţ faţă de o generaţie a prezentului pe care o sesiza a fi compromisă: „Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece”. O generaţie din care astăzi ne tragem seva şi care este luată ca etalon al comportamentului civilizat. O generaţie lăsată în voia ”norocului” şi pe care o recomandăm ca model.

Mecanismul prin care mizeria de acum este tolerată în schimbul unei fascinaţii faţă de un panteon istoric de IERI şi a unei presupuse grandori de MÂINE nu este, decât o compensare psihologică, caracteristică sufletelor slabe, incapabile să privească realitatea în faţă ASTĂZI. Şi cu toate acestea, Eminescu nu a fost impasibil faţă de contemporanii săi pe care i-a nimicit cu arta scrisului!!! Asumându-şi riscuri şi jucând tare! ”Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?”, chestionează cu voce ironică poetul. Alunecând spre limita trădării patriotice…

Acum patriot este doar cel care vorbeşte frumos despre un trecut de care oricum nu ştie nimic (doar clişee verbale şi informaţii haotice). Care îşi menţine speranţa într-un viitor ce nu îl incită să participe. Şi care tratează prezentul cu instrumentele chirurgului, extirpându-l total din conştiinţa sa.

Până când nu ne vom asuma riscul unei atitudini corecte şi realiste vom continua acelaşi balet patriotic pe care l-au făcut şi înaintaşii la fel de bine ca şi urmaşii. Mimând idealuri naţionale şi mândrii patriotice, însă indiferenţi faţă de orice ar putea regenera prezentul. Iubirea, dacă nu implică o formă de luciditate, nu mai este iubire, ci se transformă într-un interesant complex al persecuţiei. Fiind o deviere mentală de care, din păcate, nu prea mai ducem lipsă…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta