Kultural • Ion Cepoi – Scriitorul de la Mila 0

De la a doua carte, în cele 18 nuclee narative care alcătuiesc volumul Scriitorul de la Mila 0, Ion Cepoi, nemilos, ia coordonate dintr-un spaţiu epic predestinat, aşa cum va aşeza şi în alte volume, statutul său de scriitor autentic.

Demersurile anterioare ale lui Panait Istrati continuate de Jean Bart, Urmuz, Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu au o tradiţie întinsă, până în oralitate. Tentaţia era prea puternică. Rămânea de găsit doza, tăria şi momentul captării similiprozei, lirismului în curentul operei. Selina sau Solina, într-o dispersie de istorie-peisaj în disperare, poveşti de iubire şi de ură, mistere – la gurile Dunării, sunt un alt Macondo, descoperit pe o insulară înţelepţie artistică, pentru care „soarele curge mierea amiezii în ziduri”, „stuful se preschimbă în cal tânăr”, „septembrie e veşnic”, „nopţile se colorează de patimi”, „fiecare fată creşte de două ori” lângă copacul Polimiei, unde Granfuli se teme să nu rămână copac urmuzian.

Numele proprii, când nu sunt luate din registrul stării civile, au savoarea aromei semantice, specifică prozatorilor care aproape îşi poreclesc personajele: Franzeluţă, Zodig, Granfuli.

Spre a vedea totul, mai de aproape, autorul foloseşte persoana întâi. Scriitorul de la Mila 0 trăieşte între personaje, observă cum îndelung se spală, până când „fumul le iese de sub pilele”, îşi fac părul în negru – verzui, şi-l pun pe bigudiuri, spre a-l undui „ca algele”.

Adresându-se, cu invariabilul „domnule cal”, Ion Cepoi implică, în actul lecturii, scriitorul şi cititorul, actanţi ai aceluiaşi edec: „Granfuli era bătrân, domnule cal, şi părea de curând coborât din copac”.

Asemenea lui Umberto Eco în „Numele Trandafirului”, valorificând citate netraduse din alte idiomuri, instituie, în receptarea operei, aspectul piramidei.

„A patra scrisoare de la Mila 0 sau despre cursa de gheţari” rămâne emblematică prin amestecul de lumi aduse de Franzeluţă, el însuşi introdus printr-o fluidă „mise en scène” luată ca stinsă melodie parlată: „Mai zilele trecute, domnule cal, pe când soarele poleia amintiri pe zidurile casei lui Jean Bart, l-am cunoscut pe Franzeluţă, ţiganul cu veleităţi de actor. Franzeluţă este un ghid de Curtea -Veche într-un oraş prăbuşit în trecut, dotat cu teatru, „Curierul Selinei”, bordeluri de lux, restaurante din care a mai rămas o bodegă cu nume polar, lângă castelul reginei: „regina Olandei, marxist-leninista”. „Hai, Franzeluţă, bătaie de joc, bătaie de joc, dar chiar comunistă?  „Păi nu ştii?” Castelul închiriat cu un leu pe an, ca să rămână tot al reginei  venite cu Prinţul moştenitor şi Marele Şef pe iahtul de lux. Primarul, primiri, pâine, sare, plecăciuni, discursul: „Mult stimate şi iubite, tovarăşe şef general, Stimată tovarăşă regină…”. „Uragan, cutremur, apocalipsă. Guri strâmbe, ochi peste cap, tensiunea 50”. Exerciţiu de încălzire a acţiunii pentru cursa gheţarilor, obicei straniu, practicat în Selina.

Calupuri mari de gheaţă numerotată, jochei ţinuţi în bodegă, alergări spre gheţari, vâsliri cu căngi spre scara de marmură a Palatului Comisiunii, adversarul întins sub gheţari, care se încalecă, într-un amor agonic, zvârlind jocheii în tulbureala apei. Învingătorul, stăpânul oraşului pentru un dionisiac serbat în trei zile, cu ghirlande de nuferi uscaţi, puşi pe străzi cu covoare în flăcări orientale, iz de bordel…

După atâtea paiete şi broşe pe ţesutul epic, autorul preferă închiderea „scrisorii” în parfumul aforismului: „Timpul acoperă totul şi-ncetul cu încetul, pe noi”.

Ca o veche filă de calendar, un personaj feminin, Polixinia, se desprinde fantomatic, pentru o suprafaţă îndepărtată undeva între mirajul deşertului şi gestul flămând al trecătorilor care sărută pereţii şterşi de umbra-i. („Seara cădea îmbelşugată ca o toamnă. Un asfinţit ireal de evantai japonez înmuia ferestrele balcoanelor bizantine în nefireşti nuanţe ruginii”).

Prins în fluxul naraţiei, din vitrina ficţiunii, privitorului îi rămâne „ochiul umblat care se simte între personaje, are şi el rău de mare, pe Dunăre”, aruncă pe pânză culorile şi dansează, cu ploaia, în timp ce tabloul se pictează singur, „când soarele curge miezul amiezii pe ziduri”.

Tăierea frazei, în chip de vers, are funcţionalitate de registru liric: „Cum ziceam/începem să ne-nţelegem/eu o iau la dreapta/şi tu o iei la stânga./ Vezi că trebuie să ne-ntâlnim/ la marginea apei./ Rămâi acolo, nu te mişti/ S-ar putea ca eu să întârzii puţin/ o viaţă, două/n-are importanţă./ Rămâi acolo…aaa! Să nu uit./ Sădeşti un copac,/ gorun, stejar sau ce-o fi/şi-l laşi să crească,/ treaba lui/ Când ne-om întâlni/ vedem noi ce facem cu el,/ îl tăiem, punem altul, facem pădure,/în sfârşit, hai!”.

Autorul îşi defineşte cifra octanică a combustiei, cu mânecile răsfrânte, câţiva nasturi desfăcuţi la cămaşă, gata să spună ceva, din manifestul unui curent incipient. Personajele îşi caută autorul şi îl găsesc într-o sfâşietoare upanişadă: „Vreau să pricepeţi că aşa neînsemnat şi urât şi exilat între voi cum sunt, totuşi exist, trăiesc, mă mişc în lumea voastră, pe unde şi cât pot, visez, turbez, nechez, mă culc, mă duc, mă f…, mă mult, înţelegeţi, exist, Dumnezeii şi Cristoşii mamelor voastre! Exist, exist şi vreau să se împiedice cumva-cineva, de mine, să mă ia-n seamă, să-mi facă ceva, să nu treacă timpul peste mine ca apa peste pietre şi să mor înainte de a muri. Înţelegeţi? Înţelegeţi? Înţelegeţi?”

Prin aceste scrisori, Ion Cepoi profund original, semnează pagini de ultimă emisie într-un mod ce conferă surprinzătoare resurse, formulei epice marinăreşte fixate, la „mila 0”.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta