Kultural • Ionică cel prost şi complexul kandaulic

de Ion PECIE | Vizionari: 651 | 20 Noiembrie 2009 Ora: 15:16

Luca Piţu apelează la Istoriile lui Herdot precum şi la alte cărţi inspirate din istoricul antic pentru a dezvolta până în pânzele albe povestea exemplară a imprudentului Kandaules, regele Sardesului, pe numele său adevărat Myrsilos, şi reverberaţiile ei posibile în două poveşti ale lui Creangă, Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea lui Stan Păţitul. Pe acest ultim rege lydian , urmaş în linie dreaptă al lui Herakles, îl paşte nenorocirea când are nebuneasca idee de a-l invita pe Gyges, comandantul gărzilor, să se bucure şi el cu vederea, nu numai din auzite, de frumuseţea dezbrăcată, doar de rege ştiută, a reginei fără nume. Îndemnaţi de cercetarea amplă asupra complexului kandaulic semnalat în opera humuleşteanului, am luat-o pe urmele eseistului, mulţumindu-ne să parcurgem traseul informaţional direct de la Istoriile lui Herodot, cartea I, la cele două poveşti exemplare ale lui Creangă, fără a solicita celelalte surse scoase la speculă. Citirea celor două texte prin grila(jul) complexului kandaulic este, să recunoaştem, pe cât de seducătoare, pe atât de convingătoare, încât nu poate fi ignorată de vreun exeget clasic al lui Creangă, preocupat să descopere sursele folclorice, bogăţia paremiologică a textului, oralitatea stilului sau homerismul viziunii. Dar să vedem textul care a provocat eseul de palpit intelectual al patafizicianului de la Cajvana. “Acest Candaules se îndrăgostise de soţia sa atât de orbeşte, încât credea că frumuseţea ei e mai presus decât a tuturor femeilor din lume. Adânc încredinţat de acest lucru, Candaules vorbea despre frumuseţea soţiei sale – pe care o lăuda peste măsura – unui anume Gyges, fiul lui Daskylos, oştean din gărzile ce-i păzeau, favorit căruia îi împărtăşea cele mai de seama din grijile sale”. (Cf. Herodot, Istorii, Cartea I, Clio; studiu introductiv, traducere, notiţe istorice şi note de Adelina Piatkowski, Ed. Teora, 1998). Textul din Istorii îi contrazice flagrant pe aceia care susţin ca anticii nu ar fi cunoscut sentimentul iubirii, sentiment care ar fi fost născocit în Europa o dată cu catharii. O primă observaţie se impune: regele nu vorbeşte în versuri şi nu laudă frumuseţea reginei în scris. Oralitatea impresiilor îl costă . Deşi nimeni nu contestă nevăzuta frumuseţe văzută ca un arhetip, regele insistă ca Gyges să se convingă cu ochii lui de minunea anatomică de pe tron şi potriveşte lucrurile de aşa natură încât oşteanul favorit să admire pe furiş nudul stăpânei, ca pentru o confirmare superfluă a unui adevăr theoretic, ca orice adevăr emis de stăpân: “Pare-mi-se, Gyges, că nu prea crezi ce îţi spun despre frumuseţea soţiei mele, căci omul îşi crede mai puţin urechilor decât ochilor… Fă aşa ca să o poţi vedea goală…”. Minte de rege, certat chiar de vasalul său, conştient de frumuseţea reginei de care nu se îndoieşte nimeni şi de rolul hainelor în psihologia feminină: “Stăpâne, ce vorbă nechibzuită rosteşti, poruncindu-mi s-o privesc goală pe stăpâna mea? Femeia, dezbrăcându-şi haina, îşi leapădă şi ruşinea”. Admirabilă proba de loialitate şi de înţelepciune, dar ce te faci cu un rege nebun care desfide avant la lettre formula lui crede şi nu cerceta. Textul din Istorii propune la vremea respectivă două moduri diferite de a te raporta la frumos: al vasalului şi al suveranului, al admiratorului de la distanţă şi al soţului care caută distanţa pentru a o cunoaşte mai bine. Pentru oştean, frumuseţea trebuie păzită şi neispitită. Femeia este frumoasă în apariţia ei publică, nu în iatac unde, odată cu hainele, îşi poate schimba şi caracterul, rămânând ne-ruşinată. Nu trebuie nici probată, nici devoalată, ci lăsată în pacea ei domestică. Pentru regele cuprins de enthousiasmos, frumuseţea nu există doar în sine şi pentru sine, ca să împrumutăm termenii filosofului idealist. Ea există pentru mine, dar există cu atât mai multă strălucire şi intensitate, cu cât se arată şi pentru altul, ca şi cum, nevăzută, neadmirată, s-ar sufoca în noumen. Frumuseţea emană bucurie, elan erotic, şi trebuie trezită în intimitatea ei, decojită pentru a-i savura miezul. Povestirea fiind un mijloc depăşit de atestare a ei, se apelează la serviciile mai sigure ale privirii. Văzul, nu auzul, aduce admirarea; contemplarea, şi nu povestirea, întreţine adorarea. Lucrul în sine are nevoie de fenomenalizări intermitente pentru ca frumuseţea să pâlpâie, să se reverse, să fie prilej de bucurie pentru simţuri şi intelect. E ca şi cum ai spune că Venus este mai frumoasă ieşind din spumele mării, în ipostaza ei sirenică, decât expusă la muzeu. Aşa gândim noi că va fi gândit regele îndrăgostit, care este de o tâmpă generozitate neţărmurită, cu totul opusă egoismului prezent la majoritatea îndrăgostiţilor care, de regulă, ascund comorile frumuseţii de ochii lumii. Se naşte aici un topos care va face lungă şi spectaculoasă carieră în literatura medievală: proba fidelităţii pe care trebuie să o treacă până şi femeia cea mai castă. George Coşbuc o numeşte, după o legendă indiană, puntea lui Rumi, în poezia eponimă. Este vorba de nebunia ciudată care îl îndeamnă pe bărbatul fericit să pună la încercare virtutea doamnei sale, chiar dacă ea nu dă prilej de clevetire. Dacă şarpele nu o mai ispiteşte pe Eva, o ispiteşte bărbatul, suspicios de la Geneză încoace, prin tot felul de înscenări periculoase, cu intermediari imprevizibili. Geniul acestor scheme epice vine din ingeniozitatea capcanelor întinse ingenuităţii, din felurimea piedicilor puse în calea oricărei fiice a Evei, dar şi din rafinamentul armelor de seducţie. Victima este, de regulă, chiar soţul curios care cheamă ispita şi trezeşte necunoscuta din femeia cumsecade, credincioasă. Şi, invariabil, se dovedeşte că la donna e mobile. Gyges este somat să se ascundă în iatacul reginei: “Dar regele îi răspunse aşa: «Cutează, Gyges, şi nu te teme nici de mine, că-ţi fac acest îndemn ca să te pun la încercare, şi nici de nevasta mea, că-ţi va putea pricinui vreun rău… Voi potrivi lucrurile aşa fel ca ea nici să nu afle că ai văzut-o. Am să te aşez după o uşă care dă în iatacul nostru; eu voi intra întâi şi după mine va veni şi ea să se culce…»”. Oşteanul o priveşte în tihnă, nu ştiu cât de lacom, cu ochii lui de guard, cum ea îşi scoate tacticos veşmintele. Potriveala lui Candaules se dovedeşte proastă, poate şi din cauza unei oglinzi trădătoare, pentru că în momentul retragerii Gyges este zărit de regina care pricepe planul regelui, dar nu face caz imediat: “După ce intră ea, Gyges o privi în vreme ce-şi punea veşmintele pe scaun; cum se întoarse cu spatele spre el – îndreptându-se spre pat – se grăbi să iasă. Dar femeia îl zări în clipa când se strecura pe uşă. Pricepând că bărbatul ei pusese aceasta la cale, nu ţipă de ruşine şi se prefăcu că nu ştie nimic. În mintea ei se cuibări gândul să se răzbune pe Candaules, fiindcă la lydieni, ca la toţi barbarii de altfel, era o mare ruşine chiar şi pentru un bărbat sa fie văzut gol”. O întrebare, grea de literatură, se ridică, şi ea a fost pusă, se pare, într-o piesă tragică necunoscută, poate anterioară lui Herodot, din care s-a păstrat un fragment: a fost regina atât de tare ultragiată încât nu a putut ierta gestul nesăbuit al soţului, sau abia a aşteptat momentul potrivit pentru a-l promova pe Gyges, simpatizat în taină? Notele Adelinei Piatkowski ne îndeamnă spre a doua concluzie: “În realitate, lucrurile trebuie să se fi petrecut altfel. Gyges era, pe cât se pare, iubit de regină – căci ea a fost cea care ulterior l-a îndemnat să-i ucidă soţul şi apoi să devină stăpânul Lydiei.”(Cf. Plutarh, Probleme greceşti, cap. XLV). Privitor mediocru, Gyges al lui Herodot îşi păstrează minţile şi după momentul scenei din iatac, dar regina vexată îl cheamă la ordine şi îl strânge cu uşa: m-ai văzut goală, plăteşti. Uiţi cine eşti şi devii altul. Altminteri, dispari. Suverana îşi pune vasalul într-o situaţie fără ieşire: pe tron şi în pat, sau la moarte, altă cale nu mai e: “Dintre cele două drumuri deschise înaintea ta, Gyges, îţi dau acum prilejul să-l alegi pe acela pe care vrei să mergi: ori îl ucizi pe Candaules şi te faci stăpân pe mine şi pe regatul lydian, ori trebuie să mori neîntârziat, ca altădată să nu mai priveşti la ce nu ţi se cade, dând ascultare lui Candaules… Sau cel care a pus toate acestea la cale trebuie sa piară, sau tu care m-ai văzut goală, purtându-te cum nu se cuvine”. În paranteză fie spus, aş fi vrut să văd chipul reginei rostind această sentinţă într-un film sau într-un tablou lucrate de un maestru. În consecinţă, locul privirii interzise este propus ca loc al execuţiei. Regele este ucis iar casapul se trezeşte pe cap şi cu domnia şi cu soţia lui Candaules. Într-o altă paranteză, ne amintim, chiar şi fără să vrem, că vestitul vânător Acteon a fost metamorfozat în cerb şi devorat de câinii săi pe muntele Cythaeron pentru vina de a fi privit, fără voia lui, la goliciuniea zeiţei Artemis care în faptul zile se scaldă în apa unui râu însoţită de nimfele ei. Mai cinică, regina lydiană l-a matamorfozat în rege pe privitorul nudităţii ei. Rămâne să discutăm această istorie reactualizată în Povestea lui Ionică cel prost.