Kultural • Jocurile zeilor şi metatematica

de Ion POPESCU-BRĂDICENI | Vizionari: 313 | 27 August 2010 Ora: 12:22

Cu Ion Pecie, ca methodolog, nu te rătăceşti. Este exact ca şi cum te-ar însoţi Wayne C. Booth ori Claude Bremond. Nu te pierzi, în lumea metaromanescului, adaug, dar sfârşeşti prin a avea nostalgia barthesiană a „romanului scriiturii”. Păţind, aceasta, Ion Pecie fără a plăti încă tribut (preţul incestului) porneşte pe cont propriu în căutarea gradului 0 al scriiturii. Gradul 0 pare să fie nonficţionalitatea. Citez din alt capitol al „Romancierului în faţa oglinzii”, numit twainian – crengist „Isprăvi la Curtea din Micene”.

Lumea e un car cu fân (în care prozatorul îşi transportă acul către casă şi ajuns la destinaţie îl găseşte şi-l înfige tacticos şi cu humor în perniţa-i suport): ceea ce povestesc oamenii e realitate sau părere.” Doar fotografiile sau picturile pot reda adevărata realitate. Căci „arta fotografică susţine arta romanului”. Gogu Pană, nimeni altul decât „mercenarul textual” al autorului, se află în solda lui D.R. Popescu, opera lui, albumele sale, sunt o mise en abyme a romanului, dar şi o piedică în calea uitării a acestei lumi decăzute, umile, insignifiante, cu eroi anonimi.

Dar – precizează Ion Pecie, cu ochiul lui Argus în frunte, atent să nu mă fure (con)textul cărţuliei sale – „destinul lor banal”, mizer, are contingenţe cu lumea mitului”. „Marele adevăruri ale vieţii pot fi citite şi în destinul lor”. „De origine cultă sau folclorică, mitul coboară în substanţa epică orientând pe nesimţite capitolele spre înţelesuri superioare”. Greutatea romanului se mută din planul construcţiei în planul ideaţiei. Coerenţa lui ţine de fond, nu de formă. Autorul sacrifică deliberat unitatea compoziţională pentru a articula temeinic unitatea tematică, în aşa fel încât motivele şi personajele purtătoare să circule nestânjenite dintr-o nuvelă în alta. Eterogenitatea semnificaţiilor se răscumpără în omogenitatea semnificaţiilor”.

Până aici Ion Pecie nu pare a ieşi prea vizibil din seria criticilor „tradiţionalişti”. Însă, brusc, survine şi devierea metaforic ori metonimică înspre critica de tip ostensiotic / hermeneutic. Citez: „Romanul se cere citit cu atât mai mult în ceea ce el ascunde iar nu în ceea ce el expune”.

Arhitextualizând, total şi subtil, la contactul cu marile curente ale criticii literare (psihanalitică, tematică, formalist-structuralistă, naratologică, tequelistă, în noua retorică, deconstructivistă, poetico-stilistică, semiotică, gramatica semnelor, intertextualistă, interreferenţialitatea simbolică şi semiotică, genetică, textanaliza, sociocritica, critica de identificare, estetica receptării, semiologia şi poetica lecturii, pragmatica ş.a.) dar şi fiind arhilectorul potrivit la locul potrivit, Ion Pecie dispune de o teorie a omului ca fiinţă pentru zeu. O aplică el însuşi din postura comentatorului abilitat, metamorfozând-o într-o teorie a depragmatizării şi repragmatizării din perspectiva căreia întreprinde mereu o reevaluare virtuală, succesivă modelului semiotic şi a cititorului cooperant.

Cum citeşte aşadar Ion Pecie un roman / orice roman? Conform jocului secund al zeilor, care sunt Domniile-lor, romancierii? Poate! Căci viaţa e un joc etern, o bucurie eternă. Sau încă nu, căci jocurile zeilor sunt de cele mai multe ori absurde, sângeroase şi inutile sacrificii. Şi de neînţeles!

Pe urmele lui Gilbert Durand, (arhetipologul şi antropologul imaginarului), Ion Pecie detectează una după alta teme predilecte: a neînţelegerii, a încastrării, a mântuirii, a renaşterii ontologice, a dualităţii rai-iad, a neprihănirii ş.a.m.d., nefăcând propriu-zis critică tematică ci metatematică, pe care îşi va grefa noua lui ispitire: filosofia imaginarului prizată (implementată) metahermeneutic à la manière de Jean-Jacques Wunenburger. Căci ce va face în abordările sale cutezătoare (poiein + poiesis)? Va diseca romanele vizate (şi vizitate) în funcţie de bipolaritatea optică şi retorică, de clivajul vizualului şi verbalului. Va întreprinde o hermeneutică simbolică şi o alta semiotică. Se va lăsa în voia ontologiei imaginii, preocupat de aflarea esenţei manifestării de tipul unei reprezentări. Va glosa inteligent pe marginea imaginii ca încarnare a fiinţei, pe aceea a ambivalenţei imaginii-oglindă ori a gândirii prin imagini / a trăirii prin imagine. Prin urmare, Ion Pecie îşi consemnează limpede şi precis: „Istoria conservă structurile arhetipale în forme greu de sesizat. Transpunerea literară a unor mituri (apropo transpoziţia e una din legile transmodernismului instituite de mine, n.m.I.P.B.), configurarea unor personaje cu genealogie complicată e cu atât mai dificilă”.

Filosoful imaginilor

Spectaculozitatea criticii lui Ion Pecie vine si dintr-o mirabilă artă a scufundării în materia romanescă. Dar vine totodată dintr-o radicalizare a individualului , a scufundătorului care doar astfel intră în posesia adevăratei sale fiinţe şi se alege (fiind Cel Ales) de o lume ca o apă trecătoare. Fibra de critic a lui Ion Pecie iese mai clar în evidenţă când îşi asociază tenta eseistică . Textul dobândeşte acea intrinsecă frumuseţe a culturii asumate - cum scrie acesta - „gotic, manierist, tras în tuşe de o extraordinară sobrietate”. Ca şi la D. R. Popescu , scriitura incandescenţială a lui Ion Pecie însuşi este deopotrivă o tăietură verticală în spirit, dar şi o incursiune orizontală în realitate, întreruptă de sistematice sau spontane plonjări în mitologie, religie, istorie, literatură, ştiinţă,domenii de unde eseistul ( Ion Pecie, adică - n.m. I.P.-B.) aduce la suprafaţa textului idei preţioase, noi sensuri simboluri transformate în contraforturi ale epicului (şi ale metaepicului – n. m.I.P.-B.). Cărţi, personaje, teme se înlănţuie halucinant în comentariul criticautorului gorjean. Acesta mizează pe imaginea / imaginarul fondatoare / fondator (arhetip, în cazul romanului „Lumea în două zile” al lui George Bălăiţă).

Şi ca un autentic filosof al imaginilor, Ion Pecie sugerează că prin analogie, putem căuta aşadar în realitatea exterioară a lumii şi interioară a spiritului imagini speculare care ne pot conduce spre Formele în sine. „Acest adevăr al reflectării în oglindă explică de ce omul a cercetat atât de mult viziunea dublului său” – apreciază Jean-Jacques Wunenburger (în „Filozofia imaginilor”, p. 215). Şi Ion Pecie se ambiţionează în a-şi revela dublul nevăzut; el se priveşte în oglinda vreunui roman, iar privirea aceasta devine însăşi formula reflectării psihologice şi morale a eului, pentru ca, în cele din urmă, oglinda să joace o funcţie de mediere în chiar interioritatea sferei subiectului, ceea ce face din propria metaforă un atribut al reflexivităţii specifice gândirii sau sufletului. Oglinda lui Bălăiţă, reprezintă, pentru criticul care se contemplă în ea pentru a crea breşa trecerii din firesc în suprafiresc, din banal în fantastic, dar şi din regalitatea acestui banal într-un „lirism ce merge spre obârşia lucrurilor şi a lumii”, un fel de laborator alchimic. În el, criticul se comportă ca un iniţiat care îşi canalizează energia şi ştiinţa spre constelaţia simbolurilor ezoterice din profunzimea lumii – oglindă, pe care le forţează supunându-le să devină semne (exoterice).

Discursul noii critici a lui Ion Pecie se lasă enunţat /şi denunţat/ ca o chemare plină de reveria unei voluptăţi codificate a semnului, dar şi a transmutării unui narcisism legat de profunzimile tulburi ale subiectului, a Numelui (său, n. m. I.P.B.) ca simbol (şi ne-am întors de unde am plecat - n.m., I.P.-B.) şi siglă a dorinţei, în ultima instanţă a Cărţii construite ca spaţiu al Numelui.

„Romancierul în faţa oglinzii” spre un asemenea model de carte a evoluat. Citez: „Spiritul cărţii relevă o dublă mişcare: naştere a lumilor din cuvânt, creştere a lor dintr-un nucleu originar”. Lectura ei „cere ştiinţa şi îndemânarea unui genist căci textul îi e minat de simboluri, a căror reperare şi dezamorsare sunt operaţii anevoioase”. În „Galeria cu viţă sălbatică”, Constantin Ţoiu, ca narator, şi personajele sale, „susţin fluxul naraţiunii printr-o inteligenţă, suplă dialectică a argumentării, reliefată în registrul logicii şi al raţiunii, al referinţelor livreşti ţinând cumpăna dreaptă, între adevăruri filosofice, istorice, politice, psihologice. Coerenţa cărţii este indiscutabilă.... (vezi „Romancierul în faţa oglinzii”, p.224) (va urma)

Social Bookmarking