Kultural • Jurnal de facere şi corp (I)

Am început elaborarea unui tratat (manual de semiotica şi retorica imaginii artei), a unui proiect dificil, căci, de la postmoderni şi hermeneuţi încoace, lucrurile s-au mult schimbat (de pildă inserţia conceptului de ostensiune – arătare dintr-o dată). Apoi avangarda şi trans-avangarda au cunoscut un soi de re(e)voluţie, prefigurând o nouă paradigmă culturală: transmodernismul, de care nu mă cramponez cu disperare, căci eu îmi am, ca poet, neoexpresionismul meu la/de frontieră cu metapoeticitatea, care împreună au creat, cred, o breşă: e vorba de ontologizarea teoriei cuvântului, de transpoezie de facto şi chiar de hermeneutică.

Îmi notez o maximă a lui Terentius: Homo sum et humani nihil a me alienum puto (sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin). Azi e miercuri, 21 ianuarie. Ieri, am fost operat la urechea dreaptă internă. Profesorul Stan Cotulbea a găsit în ea leziuni grave. Cred c-a înlăturat mastoidul: fusese mâncat de proteus. Dacă întârziam, puteam face o pareză sau o infecţie la creier. Profesorul e un maestru veritabil. Tace şi face. Vorbeşte puţin, scurt, dar la obiect şi exact. E mai mult taciturn decât comunicativ, dar, ca om, e admirabil. De statură înaltă, domină anturajul. E o imagine de imperator roman. Autoritar, de o fermitate paradoxal blândă. Economicos cu timpul. A învăţat prin occidentul pe care l-a bătut în lung şi în lat (Germania, Elveţia, Olanda, Italia ş.a.) că timpul e valoarea supremă a fiinţării. Clipa nu trebuie ratată, fiecare cu kairosul său. Ca şef de clinică universitară şi-a făcut şcoala proprie pe O.R.L., ucenici, ca altcândva Platon, Socrate, Aristotel, Marsilio Ficino, Paracelsus. Apropo, aceştia doi din urmă credeau că cuvintele sunt naturale, nu arbitrare, iar limbajul este expresia spiritului, adică a ceea ce rămâne divin în natura noastră imperfectă. Paracelsus a şi introdus în medicină logoterapia, vindecarea prin cuvinte, pe care o denumeşte verba mirifica. Simbolul acestui VERB este Mercur. În Cetatea lui Dumnezeu, Sfântul Augustin a propus o etiologie a lui Mercur medius curreus, adică cel care curge la mijloc, „pentru că limbajul curge ca un fel de liant între oameni”.

Un ucenic de-al profesorului Stan Cotulbea e la Reşiţa, par exemple, Eduard Chisăliţă şi deseori îşi trimite pacienţii la „dascălul” său. Acest tip de mentor, care impune reguli, conduite, atitudini, forme cu fond, sisteme de abordare a profesiei, în scopul performanţelor suitoare, înspre perfecţiune, reprezintă singura modalitate de deschidere a unei porţi în viitor. Căci corpul trece, gândirea rămâne. Filosofia adică. Nu acea filosofie à la Kant, nepractică (deşi până şi el a elaborat o critică a raţiunii pure şi o alta a raţiunii practice) e aridă, apodictică, instituţională nefiresc, ci una à la Nae Ionescu, românul nostru franc, existenţial. Ca să-mi adâncesc un pic notele de jurnal, pot scrie că filosofia lui Nae Ionescu este o atitudine personală în faţa vieţii, o încercare pe cont propriu de a intra/sau de a reintra/în echilibru cu lumea. Căci se presupune că am fi fost cândva beneficiarii unui asemenea ideal echilibru, dar, odată cu izgonirea din Paradis, l-am pierdut. Filosofia ştiinţifică pare să fie un soi de baliverne debitate preţios. La fel şi adevărurile universal valabile: cine ţi le aduce în evidenţă incontestabilă? Poate numai dumnezeu însuşi şi Iisus Hristos, acest Dumnezeu ireal al oamenilor vii şi îndrăgostiţi de propria lor viaţă, dacă, fireşte, această viaţă a lor semnifică şi se semnifică, dacă s-a coagulat în jurul unui Centru şi a clădit ceva rezistent, neperisabil, înalt la nivel ontologic/gnoseologic/ axiologic/semiologic. Filosofia înseamnă orice ai crede şi afirma – regăsirea liniştii interioare, una mai mică, sau o alta olimpiană. Adevărata filosofie e o artă a consolării şi o tehnică a dobândirii echilibrului psihic. Restul e sarabanda orgiilor înveşmântate în fireturi de gală şi în canafi de ridicole potcapuri academice. Şi dacă rostul filosofiei e să ne împace cu lumea, tot ceea ce scriem – şi scriu şi eu acum, pe acest pat de spital timişorean, la exact 24 de ore după o operaţie complicată (de vreo 3 ore, cu anestezie generală, cu soţia-mi, Gabriela, afară, într-o tensiune nervoasă teribilă, cu emoţii mai mari ca ale mele) – trebuie să fie expresia unei atitudini. O asemenea filosofie de viaţă pare să aibă şi salvatorul meu, domnul Stan Cotulbea. Atitudinea sa are valabilitate doar într-o împrejurare dată şi mai ales în contextul comunităţii căreia îi aparţine.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta