Kultural • Los trabajos de Juanito y Catharina

Cuvântul „oaspete” vine din latinescul hospes care înseamnă şi „oaspete” dar şi „străin”, ne aduce aminte Ivan Evseev. Apariţia lui a fost primită diferit în comunităţile arhaice, de la ostilitate mergând până la ucidere la multe popoare, între care semiţii, până la excesul de amabilitate, gazda oferindu-i chiar soţia sau fiica pentru confort şi buna dispozitie. Cazul junelui Paris/Alexandros care încalcă legea ospeţiei, văduvindu-l pe regele Menelaos şi de nevastă şi de aur, este pilduitor, constituindu-se într-o paradigmă exemplară pe tema instituţiei ospitalităţii în vechime. Ionică ne aminteşte dictonul latin hospes hostis –„ străinul / oaspetele este un duşman” pe seama căruia, am înţeles, Jacques Derrida a divagat cu inteligenţa şi farmecul cunoscute într-o conferinţă aşteptată la Universitatea din Craiova. Fapta ingratului Ionică, musafir nepoftit în casa lui Vasile Hargaoae, ar avea, totuşi, circumstanţe atenuante dacă ne gândim la condiţia lui de rob slobod în gospodăriile ambilor miri şi la colaborarea voluntara a demoazelei Cioric la pătarea onoarei de familist a soţului, imediat dupa nuntă. Adulterul pus la cale de Ionică, susţinut de amfitrionul imbecilizat de nepriceperea jucată a actorilor din scena porno, nu face decât să afişeze public o relaţie mai veche, cunoscută oricum naratorului  -  prea omniscient, prea satisfăcut să asiste la săvârşirea păcatului -, nu şi satului. Intervenţia auctorială are rolul de a ne atrage atenţia că scenele de iniţiere erotică sunt repetiţii teatrale, nu acte în premieră: „Ionică, nu-i vorbă, avea bun sprijin în Vasile, dar în Catrina şi mai bun, pentru că el, că băet strein şi sărac, slujise mult şi la tata lui Vasile şi la al Catrinei./…/ Cu Catrina depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua călepe de pe râşchitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile... „Acestea ar fi o parte dintre muncile lui Ionică şi ale Catrinei, titlu inspiră nouă de celebrul roman cervantesc, Los trabajos de Persilesy  Sigismunda. Nu trebuie să deschizi DEXI-ul şi nici Glosar-ul lacunar de la sfârşitul volumului I. Creangă, Opere, pentru a pricepe ritmurile muncii (care îl preocupau pe Edgar Papu) şi ale amorului (care cad în grija noastră) la cei doi tineri, mai ales ca glosarul Elisabetei Brancuşi, întocmit fără a explica şi cuvinte din cele doua poveşti licenţioase, nu traduce vorbe precum „chiperniţa”, „veşcă”, „ferchezuială” etc. Noroc cu cititorul tânăr de poveşti, navigator pe internet, familiarizat cu filme xxx care pricepe în închipuire ce spun cuvintele regionale, arhaice, cum ar fi: „râşchitoriu”, „călepe”, „caere” etc. Prelucrarea inului până la stadiul de cămeşă, tearfă şi hârtie era o operaţiune migăloasă pentru industria textilă a vremii; prelucrarea cânepii în doi este o trebuşoară încă mai gingaşă în multe privinţi, răspândind arome erotice de tăria canabisului pur. Doua plante cresc impetuoase în grădinile personajelor lui Creangă: păpuşoiul şi cânepa. Pentru prima dată în scrierile sale, pădurea nu mai este selva oscura, loc al spaimelor, al groazei, al morţii, tărâm populat de animale monstruoase - lupi, balauri - , ea fiind percepută, în sfârşit, ca spaţiu vegetal protector, invitând la aventura erotică. Ionică este călauza devotată a stăpânei în preumblările la mijloc de codru des. Escapadele amoroase nu au cântec al lor aici, dar cheamă în mintea cititorului alte cântece prenupţiale savuroase din literatura romană. Aventurile silvestre după cules fructe exotice se trag tot din plasma cântecului epitalamic şi fac parte din topoii cultivaţi abundent în literatura antică, medievală şi modernă. La nunta ghizdavului Parpangel din Ţiganiada, itinerant prin rai şi iad, poetul Mitrofan născoceşte un epitalamion, în maniera lui Ovidius din Ars amandi, pe gustul mirilor şi al fetelor nemăritate care pricep lesne alegoria. Al doilea epitalamion este izvoditura originală a lui Viorel, intrat in concurs cu poetul exilat la Tomis. Ion Creangă nu a cunoscut, din păcate, asemenea bijuterii lăutăresti prezente in jucareaua lui Ion Budai-Deleanu, pe care le prezentăm, din convingerea că i-ar fi fost pe plac: „Iară cimpoierul Viorel/Au cântat miresii pe cimpoi/O cântare scornită de el/Când fusese încă la Dorohoi/Fetele se făcea ruşinoase,/Ş-afară-acum să găta să iasă.”

Rătăcită în codru de soaţele ei, o pruncă fecioară plecată cu pinăra să culeagă fragi întalneşte un tânăr vânătoriu amabil şi nenomabil, care o scoate la lumină oferindu-i alte fructe exotice: „Iar’ în pinăra mea cu fragile, / El pusă-o mură lin linişor, / Nu de cele ce culeg dragile / Fete prin codru cel verdişor, / Dar’ cu murele foarte seamană, / Poţi-i zice tu mura geamană”.

Urmarea dialogului din pădure este firească: „De atunci pare că nu-s dulci fragile /               Cumu-s murele d’amor, dragile!...”

Reactia ascultatoarelor inocente este pe măsura cântecului ilar:

„Cântând Viorel, fetele toate / De ruşine faţa-ş ascunsese / Celor alte femei după spate, /   Dar’ urechile nu li-şi închisese / Şi râdea pe-ascuns de cele mure / A lui Viorel, mari, de pădure”.

Creangă ar fi gustat, cu siguranţă, aceste „cântari/ … /unsuroase, adecă cu multă slobozie, cu mult mai tare decât cele ţigăneşti” , pe care le condamnă Erudiţian, dar le savurează Onochefalos: „aceste mi îmi plac şi mie, vere!Onochef!”.

De la geniala epopee eroi-comică a lui Ion Budai-Deleanu trecem la un alt geniu al zicerilor erotice „unsuroase”, cu baladă. E vorba de marele poet Ion Barbu, şi el necunoscut, fireşte, lui Creangă, dar pe care îl aşezăm între confinii humuleşteanului. Mitul nunţii este fundamental în actul cunoaşterii poetice barbiene, în poeme precum Ritmuri pentru nunţile necesare, Oul dogmatic sau balada elegiacă Riga Crypto şi lapona Enigel. Craiul Crypto, suveranul Ciupearcă cel Crud, o întampină pe hyperboreeana Enigel tot cu aromate fructe de pădure:

„Când lânga sân, un rigă spân, / Cu eunucul lui bătrân, / eni s-ombie cu dulceaţă:

-Enigel, Enigel, / Ţi-am adus dulceaţă, iacă, / Uite fragi, ţie dragi, / Ia-i şi toarna-i în puiacă”.

Nefericirea lui este că păstoriţa nordului care îşi poartă renii spre sud îşi apară fecioria, declinând ospăţul frugal propus de spânul insinuat la sânul ei( nu cumva e un pleonasm?) :

„- Rigă spân, de la sân, / Mulţumesc Dumitale / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi mai la vale.”

Mai la vale înseamna mai târziu, când un alt crai de origine solară va turna fragi în puiaca laponei. În comparaţie cu spânaticul Rigă din poema lui Ion Barbu, Ionică va culege fragi şi căpşuni cu domniţa Catrina, dar nu va avea nici el parte de nunta cu ea. Şi aici, în textul lui Creangă, se ţese povestea în ramă a unei nunţi care era sa fie, dar nu a fost, îndeplinea toate condiţiile naturale, nu şi pe cele sociale. Povestea lui Ionică şi a Catrinei ascunde , să zicem aşa, o cunoaştere în neregulă, o nuntă tristă, fară crainici, fară ceremonial între o slugă nemernică şi stăpâna lui, fată de chiabur, prefaţă la nunta oficiată. Mirele social, cu acte în regulă şi nuntă, este Vasile, uzurpatorul uzurpat, culegătorul secund de fragi şi căpşuni, instalat cu drepturi legale în postura de soţ. El nu ştie, nu vrea(!?...) să ştie de statutul lui de al doilea venit, de cuceritor al unei citadele cucerite de altul, abandonată de nevoie şi revendicată dupa nuntă. Este drept că nu ni se sugerează în vreun fel că fata popii cea arzulie ar fi trăit o dramă, cât de mică, măritându-se după Vasile. Nunta lor se înscrie în logica socială a satului, ca o reunire de averi. Dar ce folos de boi şi vaci…Parcă i-a rămas inima la pajul ei dintâi, şi guraliv şi de nimic, la Ionică înaintemergătorul care a pregătit-o, ca un alt Tristan pe Isolda, pentru stăpânul său, regele Mark. Ceva din acest mitem, remarcabil în Povestea lui Hara- Alb, trece şi în această poveste. Rolul filtrului amoros este luat de muncile câmpeneşti şi de rătăcirile silvestre ale stăpânei cu servul ei de încredere:

„În sfîrşit ce mai la deal la vale,Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade, şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt de pe când era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia  aşa în  şagă cîte-oleacă: adecălea  Ionică dăduse peste Catrina. – Norocul lui Vasile, ca să nu se mai trudească şi el atâta a face începutul…”

Adecălea, zicem şi noi, Ionică i-a făcut un pustiu de bine lui Vasile, scutindu-l de emoţiile începutului, şi noi ştim cum este cu facerea de bine. Numai în basmele ruseşti prietenul de nădejde al eroului se bucură de jus primae noctis , întrucât mireasa e cam nărăvaşă. Are yoni cu dinţi, ciomuizându-l pe imprudentul fecior de împărat,  prea fragil ca să facă faţă confruntării. Sau are un braţ de fier şi orice strângere la piept a lui ginerică se lasă cu primejdie mare. De aceea prietenul îi sare în ajutor şi îmblânzeşte scorpia -  recte: Catarina, prinţesa canabisului - , în speranţa unei recompense multaşteptate. Povestea cheamă în ajutor cântecul epitalamic slobod :” Povestea cântecului: A zis lelea că mi-a da /Când s-a coace cînipa / Ş-a duce-o la topitoare/ Şi mi-a da dintre picioare.”

Şi lelica Catrina s-a ţinut de cuvânt faţă de Ionică Torcălăul, companionul nedespărţit în ţarină. Pădurea, gârla, dudăele şi chiar casa părintelui Cioric se constituie ca tot atâtea locus amoenus pentru Catrina şi însoţitorul ei nesoţ. Îndemnat chiar de Vasile, Ionică nu ezită: „Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, colea, cum ştia el mai de demult…de pe la părintele Cioric de-acasă…de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe…când tăiau ţevi de cucută şi de soc şi le destupau cu huludeţul…”

Destuparea ţevilor cu huduleţul („huduleţ, s.n.- băţ subţire, de lungime şi întrebuinţări diferite”) este, iaraşi, o îndeletnicire aparent nevinovată. În faptă, e o etapa premaritală, un exerciţiu prenupţial în formă alegorică.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta