Kultural • Lucian Blaga şi expresionismul (I)

Încercările de a-l situa pe Lucian Blaga în mişcarea literară a vremii, de a-l fixa într-un context cultural contaminat de influenţe „modelatoare” şi „catalitice”, au supralicitat fie tendinţele moderniste (şi chiar avangardiste) ale creaţiei sale, fie pe cele „mai tradiţionaliste decât obişnuitul tradiţionalism, fiindcă reînnoieşte o legătură cu fondul nostru sufletesc primitiv, nealterat nici de romantism, nici de naturalism, nici de simbolism”.

Blaga nu s-a sfiit să-şi mărturisească, printre primii la noi, o puternică simpatie pentru estetica expresionistă, vorbind cu admiraţie despre Munch şi Van Gogh, de Barlach, Arhipenko şi Belling. În acelaşi timp, însă, se simte foarte apropiat de Brâncuşi, pe linia unui „tradiţionalism metafizic”. Criticul Eugen Lovinescu ezită să-l încadreze într-o direcţie literară, deşi în studiul său din 1927, Istoria literaturii române contemporane, Blaga figurează la capitolul Contribuţia modernistă a Ardealului. Mai târziu (1937), el este ataşat „tradiţionalismului”, recunoscându-şi, totuşi, afinităţile faţă de poezia modernă şi chiar „avangardistă”.

Încercând să reconstituie atmosfera spirituală în care s-a născut expresionismul, Gottfried Benn scria următoarele: „În Europa ...  nu mai exista realitate, rămăsese cel mult caricatura ... Spiritul nu avea nicio realitate, el s-a întors înspre realitatea sa interioară, înspre fiinţa sa, biologia sa, structura sa (...) înspre creaţia şi strălucirea sa. Metoda pentru a ajunge la astfel de ţeluri pentru a fi sigur de luarea sa în stăpânire, era intensificarea laturii sale productive, era un extaz, un anumit fel de beţie interioară”.

Nu numai în viziunea lui Benn, expresionismul trecea drept un lanţ de reacţii succesive ale unei subiectivităţi exasperante de vidul interior generat de o serie de cauze obiective („război, foamete, umilinţe istorice, ilegalitate, putere”).

S-ar părea că ideologia acestei mişcări ţine mai mult de o simptomatologie culturală, de o poetică a discursului agresiv, care a însemnat, cum a afirmat Ion Barbu, „obraznică insurecţie, confuziune pederastă, reclamă dezmăţată”, dar şi „revenire la imaginativ şi romantic”.

Expresionismul este mişcarea aptă să redea tumultul, strigătul, patosul, să transmită toate seismele sufletului omenesc. Dinamismul interior, de atitudine lăuntrică, aşază noul curent în prelungirea romantismului, de la care îi vine (prin filieră hegeliană) chinuitoarea „conştiinţă nefericită”. Intensitatea trăirilor este ridicată de expresionişti la scară cosmică. Ceea ce-i uneşte este năzuinţa spre absolut, pe care Lucian Blaga o consideră specifică expresionismului: „de câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl transcindează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist”[1]. Poetul îşi defineşte astfel propriul ideal artistic, care cere un nume nou şi o formulă nouă de expresie lirică.

Pentru Blaga, expresionismul nu este un simplu curent, ci  „o năzuinţă formativă”, în sensul acelei „Kunstwollen” extinsă la întreaga creaţie omenească. Ea ar ţâşni  din acea nevoie disperată de exprimare lăuntrică, căci aşa cum afirma Daübler, lumea adevărată nu e ceea ce se vede, ci ceea ce se ascunde îndărătul vizibilului. Expresioniştii urmăresc tocmai acea restituire a demnităţii ascunse a lumii, tragismul ei de nepătruns. În acest sens, expresionismul cultivă atitudini romantice, împinse până la paroxism, conform cărora eul manifestă o categorică prioritate faţă de real. Creatorul se angajează la modul dionisiac în actul trăirii realităţii, procesul creator însuşi este un fel de extaz.

Ceea ce se află dincolo de realitatea imediată pentru Blaga înseamnă mister cosmic, care trebuie ocrotit, printr-o fuziune extatică a sufletului cu lumea. Pragul care interzice accesul la sâmburele ultim, tenebros al existenţei, este un prag extatic. Interdicţia naşte aici jubilarea înfiorată a iniţiatului, atitudinea panică în faţa universului.

În primele volume de versuri, întâlnim un element tipic expresionist: excesul de sensibilitate: „Eu cred că sufeream de prea mult suflet”. De altfel, unul dintre reprezentanţii artiştilor plastici expresionişti, O. Kokoschka declara în această privinţă: „ ... drama sufletească a artistului izbucneşte cu violenţă covârşitoare. Arta este, la urma urmelor, un moment de teribilă intensitate a trăirii sufleteşti; ea nu se poate sublima în forme absolute”.

Blaga simte nevoia să identifice în fiecare dat al lumii semnificaţia lui primordială şi permanentă, semn al veşniciei. O mişcare imperceptibilă, de esenţă cosmică, face posibilă întâlnirea. Dincolo de aparenţe, a sufletului cu tâlcurile adânci ale existenţei.

Unde începe şi unde se sfârşeşte expresionismul? Este expresionismul o prelungire a romantismului lipsit de moderaţie? Din perspectiva istoriei literare, expresionismul poate să apară ca o formă de „romantism extremist”[2], cu tendinţe agresive, „mai puţin crispat şi mai puţin organic”, purtând stigmatele dezintegrării spirituale ale epocii noastre: „Poate expresionismul nu este decât un episod mai spectaculos al procesului de descompunere al romantismului prevăzut de Hegel în Estetica sa si, care, asemenea suprarealismului, antiteatrului sau antiromanului contemporan, anunţă amurgul artei? Sau poate e doar un semn al crizei îndelungate  traversată de arta modernă în drumul ei împleticit spre noi limanuri făgăduite?”, se întreba Ovidiu Cotruş în studiul citat.

Căutările romanticilor tindeau spre găsirea unei formule eliberatoare, gesturile metafizice ale expresioniştilor degenerau în spasm, grimasă, urlet deznădăjduit, în faţa unei realităţi pe care n-o descoperă în ceea ce are ea organic, esenţial, ci în furia dezlănţuită de culori, ritmuri şi cuvinte.

Worringer subliniază în studiile sale caracterul strident al „noului stil”, manifestat prin „biciuirea eului”, printr-un „ţipăt crispat al tuturor simţurilor” („ţipăt de durere”, „înţepenit în ţipăt”). Worringer se desparte de episodul expresionist cu „dezamăgirea profetului”, care, abandonat de propriul crez, nu mai vrea să se lase mistificat de fericiri mincinoase.

Pentru Blaga, sensul artei expresioniste nu a vizat niciodată direcţiile unui monopol estetic. Expresionismul a reprezentat pentru filosoful şi poetul Lucian Blaga întoarceri la anumite forme de artă care au valorificat o componentă spirituală esenţială a culturii române: reîntoarcerea spre obârşii, fondul tracic, marile mituri populare. Se poate vorbi despre un expresionism autohton, cristalizat doar prin contactul cu alte mişcări spirituale europene. Neliniştea metafizică, identificarea cu viaţa ascunsă a cosmosului, regresiunea înspre elementar, spaima sau cutremurul făpturii în faţa absolutului sau a neantului sunt trăsături general romantice, pe care le regăsim în expresionism, doar în măsura în care acesta poate fi analizat ca un caz particular al romantismului.

[1] Lucian Blaga – Zări şi etape, Text îngrijit, şi bibliografie de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Minerva, 1967, p.74.

[2] Ovidiu Cotruş, Secolul XX, Nr. 9/1972, p. 116.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta