Kultural • „Mai potoliți-l pe Eminescu!”

Ce s-a schimbat în politicã
de la Eminescu încoace?

Istoria fenomenelor sociale nu mai trezește pasiuni, iar analizele periodice sau tematice nu au cãutare în mass-media ori pe rafturile librarilor.
Cine se hazardeazã însã a cerceta presa veche rãmâne cu o cumplitã deziluzie. N-a prea evoluat comportamentul politicienilor, nici modul lor de gândire, iar subiectele, terminologia sunt cam aceleași. Multe din aserțiunile jurnalistului Eminescu sunt valabile și azi: „Gautia generalã în judecarea cestiunilor de interes public, o periculoasã beție de cuvinte, care a amețit clasele noastre de mijloc și le-a fãcut a confunda formele goale și pospairea pe deasupra a civilizației cu fondul acesteia” (05.02.1882).
„Fațã cu un demagog, oricât de inteligent ar fi, se ivește totdeauna un altul care-l întrece în exagerãri și fãgãduințe și pe care patimele vrãjmașe îl suie numai pentru a fi rãsturnat și el la rândul sãu de un al treilea. Cine s-a servit o singurã datã de arma demagogiei... sã știe cã... demagogia care-a semãnat vânt a început sã culeagã furtuna”. (17.01.1882).
„Pentru popularitate și menținere la putere sacrifica interesele vitale” ale nației. (16.03.1882).
Judece fiecare rândurile de mai sus, dar sã nu uite cã pe atunci aristocrația mai impunea oarece reguli și moralitate. Profitorii de azi le-au coborât la limita de jos, iar senzația multor analiști onești este cã am atins pragul critic.
O. Paler avea dreptate sã fie pesimist. Lupta jurnalismului autohton e cu morile de vânt, nu produce vreo îmbunãtãțire, iar aceastã stare de fapt ar trebui sã îngrijoreze nu doar elitele politice, culturale. Din pãcate, înregimentate cu arme și bagaje într-o bãtãlie politicianista, s-au înnãmolit intre bine și rãu, între stânga și dreapta, între idolatrie și urã. Pierzându-și statutul și rolul de altãdatã, boierii minții nu mai au puterea sã ne adune în jurul unor proiecte de țarã, pe care, de altfel, nici nu le au. ªi chiar dacã le-ar avea, cine le-ar mai urma?
S. Tãnase vorbește de douã Românii, una micã, dar puternicã și hrãpãreațã, a conducãtorilor și alta a plugului tras de cal sau chiar de om. Dar România ar trebui sã fie numele Patriei comune a tuturor romanilor, ceea ce nu este. Avem doar o țarã la bocancul unei clici de profitori. Între cele douã lumi e „o prãpastie și nicãieri un pod. Este o structurã socialã tipicã pentru o țarã înapoiatã”.
Nici cu electoratul nu s-a întâmplat mai nimic. A rãmas o masã eterogenã, cu evoluție incertã, ușor de manevrat, în stare sã-și dea votul celor ce promit marea cu sarea, chiar dacã de fiecare datã s-a ales praful de gogoșile lor. De aici slaba participare la treburile cetãții, nivelul extrem de jos al discuțiilor politico-cetãțenești, numãrul mic al cititorilor de gazete. De asta bruma de culturã civic-politicã nu dã semne de emancipare. Din contrã. Violența rãpãnoasã a limbajului taie elanul tinerilor valoroși, dar și al ziariștilor dornici a-și înnobila meseria.
În toate țãrile libere se cultivã cu sfințenie dreptul la opinie, dar la noi se adunã voturi din jeg moral și batjocurã, inclusiv din mocirla forumurilor controlate de jupâni. Ca și banii nemunciți, voturile nu au miros. „Plebe și gunoi” zicea poetul.
Cum în timpul rãzboaielor școlile își închid porțile, nimeni nu se așteaptã ca luptãtorii cauzelor deșarte sã se îngrijeascã de învãțãtura poporenilor, nici sã înceteze confruntarea de la sine și sã se apropie de cei mulți spre a le asculta pãsurile.
Decepționat de politicienii vremii, vestejind negrija fațã de populație și aceleași furãciuni ca și azi în alegeri, Eminescu nu „crede cã prin reforme s-ar putea aduce vreun bine. Suntem siguri cã o altã stare de culturã, ca mai multã știința, o mai îngrijitã educație, o accesibilitate mai reglementatã la demnitãțile publice, dupã mãsura meritului și [a] învãțãturii, ar da rezultate mai bune... cãci corupțiunea este generalã, e espresiunea culturii vicioase a romanilor”. Asta era miza pe Legea Educației.

„Mai potoliți-l pe Eminescu!”

Prezența lui Mihai Eminescu în contextul politic al anilor 1880 îi incomoda îngrozitor pe politicienii români aflați sub presiunea unor cercuri externe interesate de compromiterea unitãții și integritãții statului român.
Jurnalistul Mihai Eminescu deranja atât de mult încât chiar liderul conservator P.P. Carp i-a scris lui Titu Maiorescu, de la Viena, o scrisoare care a rãmas celebrã: „ªi mai potoliți-l pe Eminescu!”. Eliminarea lui era, așadar, o necesitate iminentã pentru succesul tratatelor pe care România le semna cu marii vecini.
Sã vedem cum s-au întors campaniile de presã împotriva lui...
Primul pas a fost schimbarea lui din funcția pe care o avea la ziarul Timpul, așa cã, în noiembrie 1881, Eminescu este înlocuit de la conducere, retrogradat și atacat de noul redactor-șef chiar în paginile ziarului pe care îl condusese.
Chiar dacã nu mai avea libertatea deplinã la Timpul, Eminescu a gãsit o altã soluție pentru a lupta împotriva intereselor strãine. În 24 ianuarie 1882, el a participat la fondarea unei organizații cu caracter secret și conspirativ numitã Societatea Carpații. Potrivit statutului oficial, aceasta își propunea sã sprijine orice „întreprindere româneascã”, dar avea în vedere în special situația românilor din Imperiul Austro-Ungar și milita pentru unirea Transilvaniei cu țara.
Consideratã subversivã de serviciile secrete austro-ungare, Societatea Carpații este atent supravegheatã, inclusiv prin agenți infiltrați pânã în redacția ziarului Timpul. Pentru a-i fi urmãritã activitatea, în Carpații este introdus Ioan Slavici, care îi dãdea rapoarte amãnunțite lui Maiorescu, amândoi fiind agenți ai Imperiului, dupã cum aratã unele documente.
Tot Ioan Slavici îl și gãzduia pe Mihai Eminescu, iar soția lui, Ecaterina Szoke Magyarosy, a fost prima care a invocat nebunia lui Eminescu în anul urmãtor.
Austriecii erau cu ochii pe Dacia lui Eminescu. Societatea Carpații, care devenise un adevãrat partid secret cu zeci de mii de membri, îi îngrijora în mod deosebit pe diplomații austro-ungari din România, dupã cum se observã din raportul pe care ambasadorul austriac la București, baronul Ernst von Mayer, l-a transmis superiorilor sãi.
„S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei sã fie continuatã... S-a recomandat membrilor cea mai mare prudențã. Eminescu, redactor principal la Timpul, a fãcut propunerea ca studenții transilvãneni de naționalitate românã, care frecventeazã instituțiile de învãțãmânt din România pentru a se instrui, sã fie puși sã acționeze în timpul vacanței în locurile natale pentru a orienta opinia publicã în direcția unei Dacii Mari”, spunea diplomatul austriac.
Un alt raport confidențial trimis cãtre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, informa despre o altã adunare a organizației la care participase și un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” și spion austriac. Acesta avea ca sarcinã principalã urmãrirea pas cu pas a lui Mihai Eminescu.
În același raport, mai apare numele unei persoane apropiatã de Eminescu, posibil chiar vicepreședinte al Societãții Carpații, despre care se scria foarte clar cã este spion austriac. Numele acestuia reapare în procesul verbal întocmit cu ocazia arestãrii. Eminescu era vãzut în acea perioadã ca un cap al conservatorismului și al luptei pentru unitate naționalã pe care nu o coordona doar prin Societatea Carpații. El crease o adevãratã rețea de organizații studențești, toate dedicate aceluiași scop: Societatea „Petru Maior” din Budapesta, România junã” la Viena, „Junimea”, „Dacia”, „Bucovina și Moldova” la Cernãuți, în Transilvania societatea „Astra” și, în România, „Liga pentru unitatea culturalã a tuturor romanilor în vechea Românie”. Aceasta din urmã avea filiale pânã și la Paris.
Toate acestea erau urmãrite îndeaproape de serviciile secrete ale Rusiei țariste și ale Austro-Ungariei, lucru dovedit și de arhivele de la Viena.

28 iunie 1883 –
începutul sfârșitului

În 1883, articolele lui Mihai Eminescu deranjau deja pe toatã lumea, iar el devine o povarã. A scris în Timpul despre expansiunea catolicismului în România și a realizat un tablou al maghiarizãrii numelor românești în Transilvania. Mai mult, îl ridiculizeazã pe Carol I pentru lipsa de autoritate. În viața politicã româneascã erau vizați liberalii pentru politica lor internã și externã, dar și conservatorii pe care i-a condamnat pentru cârdãșia cu liberalii.
Cel mai periculos lucru în acel moment ar fi fost ca Mihai Eminescu sã devinã parlamentar, așa cum se întâmplase cu alți ziariști și sã genereze un curent politic ostil puterilor externe din jurul României.
Manuscrisele din acei ani, care au scãpat nedistruse de Titu Maiorescu, aratã cã Eminescu era hotãrât sã acționeze împotriva unei alianțe a Casei Regale din România cu lumea germanã și avea proiecte cu adevãrat „subversive”, mergând pânã la o rãsturnare a lui Carol. Așa ceva nu mai putea sã reziste mult.
În 28 iunie 1883, Eminescu „înnebunește” brusc în ochii autoritãților. Este luat pe sus de poliție și bãgat cu forța la ospiciu, iar Societatea Carpații este desființatã la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la București, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Au fost organizate razii și percheziții, au fost devastate sediile unor societãți naționale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagrã a Vienei și au fost intentate procese ardelenilor.
Lui Eminescu i se însceneazã unul dintre cele mai murdare procese de defãimare și lichidare civilã, la care au participat chiar și cunoscuți de-ai lui. A fost începutul unui proces de distrugere care s-a încheiat cu moartea lui, șase ani mai târziu.

Eminescu, ucis când
cânta „Deșteaptã-te, române”?

În 13 ianuarie 1889, guvernul român s-a cutremurat în urma unui articol din ziarul România Liberã, care a dus în cele din urmã la ruperea coaliției fragile formatã între liberali și conservatori. Articolul l-a fãcut pe George Duna Vernescu sã își dea demisia pentru scurt timp din funcția de ministru al Justiției pentru ca „era tratat într-un mod prea adevãrat pentru un organ ministerial”, dupã cum a comentat presa din acea perioadã. S-a liniștit imediat, însã, când miniștrii junimiști l-au informat cã articolul e scris de „bietul Eminescu” și cã vor cere rectificãri.
Mihai Eminescu reușise sã își pãstreze verva și puterea pe care o ținea în penițã în ciuda „tratamentelor” la care fusese supus, cu doze mari de mercur și supradozajul de medicamente care îi provocaserã schimbãrile de comportament, depresiile, insomniile și halucinațiile de dupã 1887.
Mihai Eminescu a primit diagnosticul „sifilis congenital matern cu paralizie generalã progresivã”, deși nu prezenta simptomele bolii, iar un alt medic psihiatru l-a catalogat ca fiind psihopat ereditar doar citind câteva scrisori.
Cei pe care i-a incomodat au încercat sã scape de el încã din 1883, dar de data asta, dupã articolul din România Liberã, sfârșitul era stabilit.
Ecourile articolului s-au vãzut în celelalte ziare în zilele urmãtoare. „Lupta” scria pe prima paginã în 15 ianuarie urmãtoarele: „ªedința încã nu este deschisã, când d. Vernescu intra furios cu un exemplar din România liberã în care este înjurat. „Îmi dau demisia! Îmi dau demisia!” – strigã cãtre amicii sãi care în zadar cearcã a-l liniști. Miniștrii junimiști îl înconjoarã și-l roagã sã nu demisioneze, cã se va face rectificare, îi și arãtã un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu... D. Vernescu se liniștește, ba încã se prea liniștește și aceasta foarte repede... O furtunã în un cap de avocat... ªedința se deschide...”
ªi ziarul „Națiunea” povestea ce s-a întâmplat la ședința: „În urma articolului apãrut ieri în România liberã, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevãrat pentru un organ ministerial, domnia sa și-a dat demisia azi dimineațã. Însã, în urma asigurãrilor d-lui Carp, cum cã va dezavua – ceea ce a și fãcut în numãrul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu și-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa”.
Mihai Eminescu este cãutat, gãsit și internat din nou în sanatoriu, dar nu se știe exact când pentru cã nu se mai știa nimic de el. La începutul lunii februarie, România Liberã anunța ca Eminescu s-a aflat la Ospiciul Mãrcuța pânã când direcțiunea a decis cã nu-l mai poate tine pentru cã nu este plãtitã spitalizarea. De la Mãrcuța a fost dus la clinica privatã a doctorului Sutu.

Un interogatoriu cu mai multe
simboluri decât cuvinte

În 12 iunie 1889, cu trei zile înainte sã moarã, Mihai Eminescu a fost supus unui interogatoriu pentru evaluarea stãrii psihice. Discuția a rãmas celebrã datoritã modului în care Eminescu a dat rãspunsurile:
- Cum te cheamã?
- Sunt Matei Basarab, am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sã mã împuște cu pușca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru cã eu, fiind moștenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sã nu-i iau moștenirea.
- Ce-ai de gând sã faci când te vei face bine?
- Am sã fac botanicã, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeascã, evreiascã, italieneasca și sanscritã. ªtiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat, care are 48 de moșii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate și care are 48 de milioane.
Rãspunsurile atrag atenția prin numerologia și simbolistica folositã. Tot interogatoriul este construit în jurul cifrelor masonice 48 și 64, deși se știe sigur cã Eminescu nu era mason. Studierea rãspunsurilor de cãtre cei care cunosc numerologia esoterica a oferit mai multe înțelesuri care pas sã se lege cu destinul lui Eminescu. De exemplu, 64 reprezintã chenarele de pe tabla de șah, joc cunoscut pentru rolul nebunului sacrificat pentru ca regele sã își pãstreze poziția.
Modul în care este calculat fiecare rãspuns se înscrie în criptologia masonicã și nu doar rãspunsurile jurnalistului, ceea ce înseamnã cã interogatoriul este fabricat în totalitate. Explicația e clarã: Eminescu nu putea calcula aceste rãspunsuri dupã canoanele masonice, pur și simplu pentru cã nu putea anticipa întrebãrile. ªi chiar dacã le calcula el astfel, acest lucru aratã de fapt deplinãtatea facultãților mintale.
Petre Poenaru era un tenor care îl cunoștea pe Eminescu și chiar îl lovise în cap cu o piatrã cu câteva zile înainte. Tot el avea sã îi provoace și moartea. Totuși, nu se știe exact de ce se afla Poenaru în acel sanatoriu.

Omorât în timp ce cânta „Deșteaptã-te, Romane!”

La trei zile de la ciudatul interogatoriu, Eminescu moare subit, în fața doctorului Vines. „Eminescu se asaza pe pat și peste câteva minute cade într-o sincopã și moare imediat”, a spus doctorul mai târziu. Cauza oficialã este „demența paraliticã”, chiar dacã teancurile de hârtii pe care le scria Eminescu în acea perioadã nu confirmã variantã.
Existã însã și alte mãrturii descoperite și publicate mult mai târziu, care spun cã Eminescu a murit de fapt în brațele frizerului sau care venise în vizita la sanatoriu. „Soarta a fãcut însã ca într-o zi sã-l vãd murind, aș putea zice, pe brațele mele...”, spunea Dumitru Cosmãnescu, care fusese și coafor al Casei Regale.
„Venisem la ªuțu, cam pe la 3 dupã amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald în camerã, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultã, Dumitrache, hai prin grãdinã, sã ne plimbam și sã te învãț sã cânți Deșteaptã-te, Romane!” Eu care știam cã nu e bine sã-i fac împotriva am ieșit cu el în grãdinã, unde se vede cã-l trãgea soarta. ªi a început sã cânte Deșteaptã-te, Romane și eu dupã el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângã altul, vine odatã pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dã lui Eminescu în cap cu o cãrãmidã pe care o avea în mâna. Eminescu, lovit dupã ureche, a cãzut jos cu osul capului sfãrâmat și cu sângele siruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul cã mã prãpãdesc... Asta m-a omorât!”
L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernã și când am tras mâna, îmi era plinã de sânge. Au venit doctorii, cu ªuțu în cap și ne-au spus sã tacem, sã nu s-audã vorba afarã, cã nu e nimic... Dar dupã o jumãtate de orã, bietul Eminescu murise!”
Textul a apãrut prima oarã în ziarul Universul, la 28 iunie 1926, dar nu a atras atenția prea mult. El a fost publicat de profesorul Nae Georgescu, în cartea „Eminescu târziu. Trecerea”.

Creierul a fost uitat în soare câteva zile

Autopsia i-a fost fãcutã în 16 iunie 1889, raportul depus la Academie nefiind, însã, semnat. Potrivit acestuia, a fost gãsitã „o degenerescențã grasã a pereților cordului, deveniți fragili și galbeni și prezența unor plãci întinse și proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât și pe fața interioarã a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului și a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescențã granulo-grãsoasã considerabilã”. Rinichii albi, cât și modificãrile ficatului sunt caracteristice pentru o gravã intoxicație mercuricã.
Creierul, care ar fi rãspuns la toate întrebãrile și ar fi arãtat dacã Eminescu avea cu adevãrat sifilis, nu a fost de niciun ajutor pentru cã a fost uitat pe fereastrã la soare și trimis la teste abia dupã câteva zile.
Gheorghe Marinescu, asistentul lui Babeș, a spus mulți ani mai târziu: „Creierul era în adevãr voluminos, circumvoluțiunile bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni macroscopice o meningitã localizatã la lobulii anteriori”.
Puținele aprecieri despre autopsia lui Mihai Eminescu i-au fãcut pe specialiști sã spunã, chiar în zilele noastre, ca el nu a suferit decât de pe urma tratamentelor. Asta nu poate decât sã confirme varianta cã a fost redus la tãcere și îndepãrtat pentru atitudinea fațã de puterile externe și pentru ca cerea vehement unirea cu Ardealul.
Toate dovezile puse la cap duc spre ipoteza cã îndepãrtarea lui Eminescu a fost cerutã de interesele puterilor externe, iar toate acțiunile întreprinse în acest sens încep cu scrisoarea lui P.P. Carp cãtre Titu Maiorescu în care îi spunea „ªi mai potoliți-l pe Eminescu!”.
Asasinarea lui Mihai Eminescu a început în 1883 și continuã, din pãcate și astãzi deoarece în școli copiii sunt învãțați cã Mihai Eminescu a fost doar cel mai mare poet pe care l-a dat țara noastrã, dar care s-a îmbolnãvit de sifilis și a murit.

Eminescu, cine și de ce l-a declarat nebun?

Exact în ziua în care Mihai Eminescu a fost declarat nebun de autoritãțile de la București, Austro-Ungaria rupea relațiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar Otto von Bismark îi trimitea o telegramã lui Carol I în care îl amenințã cu rãzboiul.
În aceeași zi de 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost arestat și internat la ospiciu, România trebuia sã semneze un tratat secret de alianțã cu Austro-Ungaria, Germania și Italia. Documentul însemna, de fapt, aservirea României Austro-Ungariei, excludea revendicarea Ardealului și interzicea orice fel proteste în acest sens.
Eminescu, aflat în centrul oricãrei manifestãri pentru eliberarea Ardealului, trebuia sã fie redus la tãcere și scos din peisaj. Este de fapt abia începutul procesului de defãimare și de eliminare a ziaristului Mihai Eminescu.
Cã Mihai Eminescu era în continuare periculos pentru puterile externe din jurul României chiar și dupã îndepãrtea de la conducerea ziarului Timpul. Dacã în prima etapã jurnalistul Eminescu a fost redus la tãcere, de data asta s-a decis cã trebuie scos din scenã.
Despre „boala” lui se afla abia pe la 1 iulie 1883, când ziarul „Românul”, aflat într-o polemicã acerbã cu Eminescu, dãdea primul semnal al scoaterii lui din viața publicã: „Aflãm cu sincerã pãrere de rãu cã dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânãr plin de talent și înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cãzut greu bolnav. Sperãm cã boala sa nu va fi decât trecãtoare și cã în curând vom putea anunța deplina sa însãnãtoșire”.
A doua zi, ziarul Timpul publica propriul anunț: „Cu începere de astãzi, 1 iulie, direcțiunea politicã și redacția ziarului Timpul este încredințatã d-lui Mihail Paleologu”.
Timpul revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: „Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacție, atins fiind în mod subit de o gravã boalã. Ne place însã a spera cã lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtã duratã și cã ne va fi datã fericirea de a anunța revenirea sa sãnãtos la funcțiunile de pânã acum”.
Se observã cã ambele ziare scriu despre poetul Mihai Eminescu și despre talentul și geniul sau poetic, nu despre jurnalistul naționalist Mihai Eminescu. Începe astfel accentuarea laturii creative, romantice și visãtoare a personalitãții acestuia, punând în umbra luptele acerbe pe care le-a dus pentru țara sa.

“Domnul Eminescu a înnebunit”

Nicio sursã oficialã nu spune, însã, ca Eminescu ar fi fost nebun, deși adversarii lui au încercat de la început sã rãspândeascã acest zvon. Mai întâi, în 28 iunie, Ecaterina Szoke Magyarosy, soția lui Ioan Slavici, i-a trimis lui Maiorescu un bilet în care scria „Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceți ceva sã mã scap de el, cã e foarte rãu”.
Eminescu se afla în acea zi la baia Mitrasewschi, unde fusese dus de Grigore Ventura, redactor la ziarul L’Independence Roumaine. Acesta îl scoate din minți și îl lãsã într-un din camere înainte sã alerteze poliția cã un nebun s-a închis în baie și nu vrea sã mai iasã. Îi cheamã la fața locului pe alți doi membri ai Societãții Carpații, Siderescu și Ocãșanu. Ca un fãcut, cei doi au cu ei o cãmașã de forțã. Intrã în baie, îl imobilizeazã pe Eminescu și îl duc la stabilimentul ªuțu, unde i se rezervase un loc cu o noapte înainte.
Ventura le spune polițiștilor ca Eminescu ar fi ținut un discurs „politico-socialo-național” înfierbântat la Capșa și ar fi scos un pistol cu care spunea cã îl va omorî pe rege. Aceastã afirmație nu este, însã, susținutã nici de procesul-verbal al poliției și nici de declarațiile celorlalți martori.
Abia în luna august, în revista Literatorul, apare o epigramã semnatã de Alexandru Macedonski care îi stabilește definitiv diagnosticul lui Eminescu ii ochii tuturor. „Un X... pretins poet acum, / S-a dus pe cel mai jalnic drum... / L-aș plânge dacã-n balamuc, / Destinul sãu n-ar fi mai bun, / Cãci pânã ieri a fost nãuc, / ªi azi nu e decât nebun”.

Spãrgea vitrinele și își arunca volumul de poezii în noroi

Presa începe sã discute deschis problema și se anunța cã „mai mulți prieteni din capitalã, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întreținerea amicului lor în casa de sãnãtate. D. T. Maiorescu are partea cea mai mare în aceastã frumoasã și nobilã acțiune”.
Este rãspândit zvonul nebuniei lui și nimeni nu vroia sã își mai aminteascã despre jurnalistul politic Eminescu pentru cã nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare dacã era nebun. Maiorescu se asigura cã din Mihai Eminescu sã nu mai rãmânã decât poetul și îi da lovitura de grație publicând, la sfârșitul anului 1883, un volum cu 64 de poezii eminesciene, între care „Mai am un singur dor” și „Se bate miezul nopții”.
Scopul volumului de poezii era acela de a șterge cu buretele imaginea unui Eminescu naționalist și adversar de temut al liberalilor și de a limita opera eminescianã strict la poezie. Din acel moment, opera de jurnalist politic și lupta acerba împotriva „ticãloșilor”, la fel de importantã ca cea poeticã, este complet uitatã, iar Mihai Eminescu a rãmas doar „poetul național al României”.
Volumul de poezii are mare succes, multe versuri fiind transformate în romanțe ieftine, cântate în cafenele și saloane. Când îl vedea în vitrinele librãriilor, spãrgea geamul și își arunca propriile poezii în noroi și le cãlca în picioare.
Eminescu este internat în mai multe sanatorii din țarã și din strãinãtate, deși toți care îl vedeau spuneau cã este complet lucid, iar starea sãnãtãții sale era foarte bunã. De aceeași pãrere erau și medicii care îl consultau, iar sãnãtatea psihicã era confirmatã de testele la care era supus.

Tratament cu doze mari de mercur și diagnostic dat din scrisori

Din noiembrie 1886 pânã în aprilie 1887, Eminescu este sechestrat la Mãnãstirea Neamț, unde gardienii arunca pe el gãleți de apã rece și îl bat cu funia udã pentru a-l „calma”. Încearcã sã fugã de mai multe ori și în cele din urmã reușește sã obținã o mutare la Iași, sub îngrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care i-a pus diagnosticul preluat de istorie: sifilis congenital matern cu paralizie generalã progresivã.
Cea mai evidentã problemã cu acest diagnostic este ca Eminescu nu era paralizat. Având în vedere cã la vremea respectivã nu exista un tratament concret împotriva sifilisului și contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arãtau cã mercurul este toxic și total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriașe de pânã la 7 grame.
În aceeași perioadã, un psihiatru din București care nu îl vãzuse niciodatã pe Eminescu preia diagnosticul lui Iszac și chiar îl completeazã spunând: „psihopat ereditar, el ar fi petrecut încã nopți albe, ar fi fãcut orgii, ar fi mistuit narcotice și excitante. Un psihopat alcoolic și sifilitic, el a ajuns sã aibe perioade de furie, de inconștiențã, de prozaicã întunecare a activitãții psihice”. Asta în condițiile în care se știe cã Eminescu se declarase împotriva drogurilor!
În 1888, Veronica Micle reușește sã îl aducã înapoi în București, unde reîncepe sã scrie ca anonim la câteva ziare și reviste pânã în 13 ianuarie 1889, datã la care apare ultimul articol scris de ziaristul Mihai Eminescu.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta