Kultural • Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche (I)

Bălceştiul anului 1911…

 

Satul Bălceşti, din comuna Bengeşti-Ciocadia, situat la 36 de kilometri de Târgu-Jiu, pe drumul naţional ce leagă reşedinţa Gorjului de Râmnicu-Vâlcea, avea la începutul secolului al XX- lea cu puţin peste 400 de suflete de ţărani săraci, care, în marea lor majoritate, lucrau la învoială pe moşia boierului Constantin Pleşoianu, proprietar a peste 700 de hectare de păduri şi de teren arabil, în zona Novacilor. Căsuţele lor erau mici, din bârne, văruite în alb, cu gărduleţe din stobori împletiţi cu nuiele iar din grădini nu lipseau cireşii, prunii, merii, precum şi trandafirii, ormuzii, nalbele, gherghinele şi alte multe flori care înfrumuseţau, oarecum, viaţa necăjită a bălceştenilor, cu mulţi copii şi cu multe griji pentru cele necesare traiului de zi cu zi.

La fel ca şi în anii precedenţi, în luna martie a lui 1911, Maria şi Ion Borcan erau printre primii sărăntoci ai satului, care veniseră încă de dimineaţă la Alexandru Neamţu, administratorul moşiei lui Pleşoianu, să ia în arendă măcar un pogon şi jumătate de pământ în apropierea râului Gilort, unde puteau măcar să spere că vor face cât mai mult porumb, pentru a potoli foamea celor trei copii, din cei 15, ce-i mai aveau în întreţinere, plus a celui din pântecele Mariei, care, de vreo câteva zile, prin noianul de greţuri, îi dădea de ştire că va veni pe lume înainte de postul Crăciunului.

Tolănit pe un jilţ, lângă masa plină cu catastife, cu pipa în colţul gurii, Neamţu îl măsură din priviri pe omul micuţ şi plăpând, aşezat în faţa sa, cu pălăria în mână, şi-i spuse fără ocolişuri: „Borcane, anul acesta nu-ţi pot da mai mult de un pogon. Eşti prea bătrân iar stăpânul vrea dintr-ăştia tineri, ca să-l ajute mai des la clacă!”

„Dom’ Sandu – încercă Ion să-l înduplece – nu mă lăsaţi pe alături! Vine Măria să vă ajute, iar eu, când o fi nevoie, vă potcovesc boii şi caii de muncă! Ce mă fac eu la iarnă? Că, iată, muierea asta a mea a rămas iar borţoasă!”

„Nu se poate, vremurile sunt grele iar boierul nu mai are chef să dea prea mult pământ în arendă! Mulţumeşte-te cu ce ţi se dă!”, spuse sigur pe el Neamţu.

Conştient că orice lungire a discuţiei nu are nici un rost, Ion Borcan, cunoscut agricultor şi, din când în când, fierar pentru casă şi pentru vecini, sub privirea atentă a soţiei, puse degetul cu cerneală pe hârtiile administratorului, după care, întristat pentru acest refuz categoric, se îndreptă şovăielnic spre casă. Ce să facă ? Erau oameni săraci, nu aveau în proprietate decât patru ari de pământ, o grădinuţă şi căsuţa din două camere de lemn, tencuită cu pământ galben şi spoită cu var. Traiul lor era asigurat din munca la câmp, din lucrările de fierărie ale lui Ion, pentru vecinii apropiaţi, şi din vânzarea ţesăturilor Mariei, novăceancă hireşă, din stirpea lăutarilor Culici, vestiţi prin cântările de la petrecerile şi nunţile de pe Valea Gilortului.

 

7 noiembrie 1911, data naşterii Mariei

 

Frigul câinos al lui noiembrie pusese bine stăpânire peste întinderile Bălceştiului. După câteva zile de fulguială anemică, venită ameninţător de pe crestele Parângului, soarele îşi făcuse loc printre norii cenuşii, însă gerul nu dădea semne de slăbiciune. Dimpotrivă, un vânt uscat şi lipicios se strecura insidios pe sub acoperişurile de şindrilă ale căsuţelor pierdute pe malurile Gilortului, rotind în cele patru zări fumul plăpând, scăpat din micuţele hornuri de cărămidă. Lunile de muncă şi de umilinţe îndurate pe moşia boierului trecuseră şi cu bune, şi cu rele iar de astă dată anul fusese mănos şi pentru familia Borcan, care, după multă-multă vreme, umpluse pătulul cu porumb, fapt ce-i garanta că avea o iarnă îmbelşugată, lipsită de grijile de după 1907, când aproape toţi truditorii pământului din România avuseseră multe de suferit după răscoala înăbuşită cu tunurile armatei, de regimul liberal de atunci.

Aşa cum era de aşteptat de mai multe zile, Maria, o mamă cu experienţa naşterii a încă 15 copii, simţise încă din seara lui 6 noiembrie că-i venise sorocul să dea viaţă şi celui de-al şaisprezecelea copil. Peste noapte, când durerile au devenit din ce în ce mai mari, Ion, împreună cu feciorul Ioniţă, de 13 ani, a trecut în camera cea mică, unde se gătea la vatră, lăsând-o pe Maria în seama Lenei lui Ciuculescu, prietenă bună de-a sa încă din anii copilăriei, ce avea faima de cea mai bună moaşă comunală.

Când zorile unei noi zile de brumar mijeau la geamurile micuţe ale casei, pe la ora opt, din camera alăturată au răzbătut primele plânsete ale nou-născutului.

După câteva clipite, bătrâna uşă de stejar se deschise val-vârtej iar în prag apăru triumfătoare, cu faţa asudată şi obosită, coana Leana, cum o alintau apropiaţii, şi-i dete lui Ion vestea cea mare: „Neică, îţi cadonă Dumnezeu încă o fătucă! Să-ţi trăiască şi să aibă parte numai de prinţişori la poartă!” Cumpătat, proaspătul tătic, trecut binişor de 50 de ani, îi mulţumi îngândurat pentru sprijin şi pentru urări. Acum, iaca, mai avea o gură în plus de hrănit. Însă, n-avea nici un motiv să dispere! Probabil, micuţa ghighilice de dincolo, de la sânul Mariei, venită pe lume de câteva minute, va fi sprijinul său de nădejde, va fi copilul care-i va lumina bătrâneţile şi-i va aduce la căpătâi un pahar cu apă rece, când puterile îl vor părăsi.

A doua zi, la primele ore ale dimineţii, nea Ion, după ce-şi potoli orătăniile de pe bătătură, se primeni cu pantalonii de dimie şi cu cojoaca miţoasă de oaie, cumpărată în vară din târg de la Pociovaliştea Novaciului, şi plecă hotărât spre sediul Primăriei, să declare fără întârziere şi pe cel de-al şaisprezecelea copil, venit pe lume destul de târziu, după ce ai mai mari erau, deja, căsătoriţi, plecaţi în lumea largă, pe la casele lor.

Nici n-apucă să treacă bine pragul uşii că primarul Gheorghe Gurică îl şi luă şmechereşte la rost: „Bine măi, nea Ioane, iar venişi să ne pui la treabă? Mata cu ţaţa Maria, chiar vreţi să-i faceţi de râs pe-ai tineri care se vaită şi pentru doi-trei copii?!”

„Nu-i supărare, dom’ Ghiţulică – zise Ion, oarecum spăşit. Dacă ne-o dăte Dumnezeu, ce să facem ? Bine că-i sănătoasă, că de-ale gurii ne-om descurca noi cumva!”. Apoi, după ce se norociră cu o ceşcuţă de ţuică fiartă, urând viaţă lungă copilei nou-născute, notarul Constantin Pătroiescu scoase pe masă registrul de stare civilă şi după ce muie tacticos peniţa în cerneala neagră din călimară îl întrebă sobru pe tată: „Ce nume îi pui, taică Ioane ?” „Maria, ca pe mumă-sa! Să-i moştenească şi ei careva numele, cum am făcut eu cu ăl mic, cu Ioniţă”, rosti fără ezitare Ion Borcan.

După mai bine de o jumătate de oră, nea Ion, însoţit de Constantin Bălan Udrea, martorul său la declaraţia copilului, ieşi din Primărie împăcat cu gândul că, totuşi, e tatăl a 16 copii iar la o familie nevoiaşă ca a lui, poate că ei sunt bogăţia mai trainică şi mai sigură, decât bogăţia bogaţilor!

 

Ioniţă al lui Guţă, un proroc al viitorului Mariţei…

 

După botezul de la începutul lunii decembrie 1911, când preotul Vasile Bardan a creştinat-o pe Maria în micuţa bisericuţă a satului, din dealul Gruiului, problemele de sănătate ale lui Ion, capul familiei, s-au agravat din ce în ce mai mult. Frigul iernii nu făcea bine bolii sale de rinichi, pe care o căpătase încă de mic, prin arşiţe şi ploi, pe pământurile Pleşoienilor. Doftoriile recomandate de felcerul satului erau scumpe rău de tot iar în lipsa lor singurele leacuri de potolire a crizelor era ceaiul de măceşe şi drobul de sare, pe care-l încinta pe vatra fierăriei şi-l ţinea toată noaptea sub şale.

Cu toate aceste greutăţi, familia Mariei şi a lui Ion Borcan, prin meşteşugul fierului şi al cusăturilor de mână, se descurca un pic mai binişor decât mulţi alţi săteni de rangul lor iar micuţa …Marioara, Riţa sau Mariţa, cum o alintau toţi cei din casă pe mezină, privea cu ochişorii săi vioi tot ceea ce se întâmpla în jur, căutând să înţeleagă cât mai multe din tainele vieţii. De altfel, mult mai târziu, într-un interviu al său, îşi amintea cu precizie această perioadă a copilăriei:

„Când am deschis ochii pe lume, m-am pomenit într-o căsuţă mică şi săracă, cu două încăperi. Acuma nu mai există …Dar grădina casei mele nu am să o pot uita niciodată. Avea gard de jur-împrejur, cu stobori împletiţi cu nuiele, iar în grădină aveam o mulţime de trandafiri, nalbe, garoafe, gherghine şi o tufă de  liliac. Pot să spun că era, poate, cea mai frumoasă grădină din Bălceşti”.

În această casă şi grădină – demolată din anii 1930, astăzi proprietate a familiei Cornel Blendea –, aşezate la poalele dealurilor înveşmântate cu livezi şi vii, străjuite spre miazănoapte de culmile avântate spre tărie ale munţilor Parângului, au răsunat primele cântece ale Mariţei lui nenea Ion şi a ţaţei Maria Borcan. Înzestrată cu o neîndoielnică şi puternică vocaţie, spre uimirea celor din jur, Mariţa reproducea cu mare exactitate toate cântecele din repertoriul fratelui său şi se întrecea în glas cu păsările cerului.

„Aveam şase ani când mama şi tatăl meu erau plecaţi la culesul porumbului, la Pleşoianu. Începuse să se facă seară şi, de urât, am început să cânt pe  pragul casei cu mânuţele în şolduri. Pe lângă gardul grădinii, s-a strâns multă lume care venea de la muncă, iar eu, cântând, eram fericită că ei mă ascultă.

Când am terminat de cântat, am auzit pe Ioniţă a lui Guţă, vecinul casei, când zicea către ceilalţi că Mariţa lu’ nenea Ion Borcan o să ajungă o mare cântăreaţă”.

După micul său recital, când a intrat în odaie să cineze, nu a mai găsit nimic întrucât, fără ca să observe, purceaua îi mâncase mămăliga. A început să plângă iar oamenii care încă nu plecaseră pe la casele lor au rămas miraţi când au auzit-o plângând, după ce cântase atât de frumos. Atunci, după ce şi-a şters lacrimile de pe faţa întristată, s-a apucat să facă prima mămăligă din viaţa ei. N-a reuşit-o, fiindcă pusese prea multă sare şi, într-un târziu, nemâncată, a adormit plângând.

 

(Va urma)

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.