Kultural • Marin Sorescu – un postmodernist avant la lettre

Încep textul de faţă cu o afirmaţie pe care fireşte o voi demonstra: Marin Sorescu este una din personalităţile întemeietoare ale postmodernismului în România.

Întru deplină credibilitate, aduc înseşi depoziţiile scriitorului; consemnate, în 1980, de Dorin Tudoran(1), şi, în 1982, de Ilie Purcaru(2), apoi, chiar de mine însumi, în 1995.

Răspunzându-i, la întrebări, lui Dorin Tudoran, un prin argument pro domo s-a iţit printre rânduri: practicarea transgenului literar: „...uite cum este cu genurile literare. Fiecare te obligă să vezi altfel lumea. Ca poet – metaforele lumii şi sclipirile ei. Ca dramaturg – certurile şi dramele ei. Ca eseist – putinţa vorbirii de-a se exprima pe sine”.

Transgenul îl obligă pe scriitor să redebuteze din când în când, să se îndrepte mereu către o nouă disciplină – deci să fie transdisciplinar -- să-şi schimbe din mers registrul auctorial, spulberând prejudecata că cei care lucrează mult ar fi superficiali; „prejudecată care provine dintr-o înclinaţie mai mult spre lene decât spre geniu”.

Astfel, un asemenea creator îşi asumă năpârlirile estetice. O face pentru a căuta o ieşire (sau mai general ieşirea) din deplângerea ruinării tradiţiei, din modernism, din îndepărtarea poeziei de la esenţa ei, fără a-şi renega însă autarhia, interioritatea, care, spre a se putea exprima foarte precis, contopeşte într-un sigur discurs, reflexivitatea purităţii artistice, lingvismul ludic şi experimental şi tranzitivitatea pactului cu realitatea.

În discuţia cu Ilie Purcaru, Marin Sorescu se autodefineşte mult mai explicit ca... postmodernist; mărturisind că lucrează într-adevăr la inventarea a ceva dincolo de modernism şi mai ales de mileniul XX, că este un neîncadrabil, un transcategorial şi că în toate genurile în care a scris n-a ţinut seama de nici un fel de tipar prestabilit, ci de vitalitatea şi supleţea fenomenului de creaţie fie el literar sau plastic, încercând, la începutul fiecărei noi experienţe, sentimentul unei mari descoperiri, fie citindu-i pe Günter Grass, W.S. Merwin, Allan Ginsberg, Vasko Popa, Tadeusz Rasevicz, Andrei Voznesenski, Borjes, Octavio Paz, fie recitindu-i pe Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Voiculescu, fie aprofundându-i pe Brâncuşi, Enescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, fie ataşându-se, din mers, de Blandiana, Buzea, Mălăncioiu, Victoria Ana Tăuşan, Stănescu, Alexandru, Gheorghe, Păunescu, fie punând umărul la ridicarea unor nume noi precum Gabriel Chifu, Constantin Barbu, Dumitru Velea, George Popescu, Ion Pecie, Mihaela Andreescu, Marius Ghica, Verona Costache, Ion Dur, Nicolae Diaconu, Patrel Berceanu şi chiar la propria-mi lansare, în 1983, când la Cenaclul „Ramurilor”, în aceeaşi şedinţă, eu am rostit din volumul meu de debut. Extazul păsării de rouă, iar domnia sa a prezentat integral „Luptătorul pe două fronturi.”

Considerându-se un poet inovator, Marin Sorescu îi apreciază pe poeţii care sunt în acelaşi timp şi mari artişti, şi foarte populari, care oferă publicului cărţile bune de versuri ca pe nişte adevărate sărbători, dar nerenunţând la a fi neliniştiţi, incomozi, greu de clasat. Şi aşează în capul lor pe Mihai Eminescu, „ca pe un reper fundamental al fiinţei noastre, profitând de ocazie şi avertizându-ne transtextual: „eu rămân ce-am fost, romantic”.

Dar în ce constă postmodernitatea poeziei soresciene? Unii critici au identificat deja mărcile dar fără să ştie. Îmi asum eu misiunea de a le reliefa, pe ecranul unei receptări de mare anvergură deopotrivă naţională şi internaţională, servit ideal pentru începutul demonstraţiei de propriu-mi interviu(3) pe care i l-am luat lui Marin Sorescu: perceperea absolutului; pătrunderea într-un ţinut spiritual inconfundabil, într-o lume desăvârşit articulată, în orice fibră, având puterea să dea un sens propriu desfăşurărilor umane fundamentale; ermetismul aproape insondabil al practicilor magice şi întâmplărilor burleşti, care se întretaie panoramic întru reînvierea (s.m., I.P.-B.), prin cuvânt şi în cuvânt, a unei lumi dispărute în care arhetipurile, miturile existenţei ţărăneşti asigurau fiinţei o permanentă relaţie cu divinitatea.

Aşadar valorile postmoderne biruie pe cele moderne / neomoderne(4) în cărţile lui Marin Sorescu şi i se substituie profitabil deseori.

În amintitul dialog kairotic, pe care am avut norocul a-l realiza, Marin Sorescu îşi onorează înaintaşii cu o aură de legendă şi sfinţenie şi cu bunăvoinţă holderliniană: pură, ca o graţie, înlesnindu-i omului să se poată măsura, spre binele lui, cu divinitatea. Se arată preocupat de aspectul fundamental că inspiraţia, sedusă de simboluri nesesizate încă şi neaduse de contemporanii săi în construcţia lirică, de voluptăţi stilistice rare, de izbânzi calitative în fieful imaginarului, înseamnă, pentru un scriitor autentic, totuna cu harul, transcendent eului. Se pronunţă că îndeletnicirea de a scrie constă în „încercarea de-a ţine în echilibru cuvintele, care uneori au pornirea să se golească de sens. Când sensul a ieşit din cuvânt, scriitorul trebuie să-l vâre la loc”.

A dorit să fie exponentul unui suflet colectiv, subiectivismul devenind exponenţial. Pentru el, arta era o necesitate vitală şi o terapie sufletească. Era şi a continuat să rămână aşa: prejudecată a conciziei, dedublare după cerinţele vieţii interioare, arhetipuri încorporate în (trans)metafore, parabole, alegorii. Autocomentându-şi piesele de teatru, Marin Sorescu îmi spunea: „Esenţa teatrului este universalitatea. Omul trebuie să se aibă întâi pe sine, cu totul. Apoi preajma. Apoi destinul. E o doză mare de nelinişte în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse şi nerezolvate... Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filosofie... Teatrul alături de poezie şi de proză – este însăşi literatura. Şi fiindcă literatura reprezintă însăşi calea care porneşte de la mine ca să ajungă la restul lumii, la problemele ei cele mai acute, omul se angajează pe ea, ca să-şi afle mântuirea. Salvat, sufletul va învia. În picătura de suflet românesc coexistă şi păgânism ancestral, transcendenţă zamolxiană, lumină mediteraneană, latină şi întunecime de codru.

Şi fiindcă postmodernismul instituie o nouă avangardă, Marin Sorescu tocmai acest lucru şi l-a apropriat explicit: „Românii au vocaţia noului, a căutărilor; spiritul lor coborâtor din arheitate, este neliniştit şi iscoditor. Aportul nostru (al românilor – n.m., I.P.-B.), la curentele de avangardă – pe care mi-am asumat-o cu grija unui gospodar – a fost mare: suprarealismul, dadaismul, absurdul... În lumea cuvintelor nu poţi decât să dai modernitate străvechimii şi să botezi fericit orizontul românesc care încape această străvechime: spaţiu mioritic”.

„Şi care ar fi punctul fix al contemplaţiei?”, l-am mai întrebat. „Taina, văzută în lucruri” – mi-a răspuns. „Obiectul este dezvelit concentric, până la taina sa, care apoi înfloreşte, sporind corola de minuni”.

„Adevărata poezie (şi cu acest concept de adevăr ne găsim în plin câmp postmodernist, în care gravitează – din câte se ştiu până acum – 180 de valori / principii, legi) este, de aceea, ceremonioasă, cu virtuţi de ritual, şi este în consecinţă simplă, căci nu mai are nevoie de lucruri de prisos, de pârghii care să o susţină. Tocmai această simplitate izbeşte pe cel care ia contact prima dată cu ea. Este o austeritate neobişnuită. Doar aureola rămâne vizibilă, restul, prezenţa corporală, i-o simţi doar după licăririle acesteia, ici-colo. Poezia, intrarea în ea, presupune o descătuşare, exprimând o stare de intensă trăire, ca o exclamaţie dezvoltată sau o implorare a limitelor. Trecătorul timp îşi cere mereu dreptul la spovedanie, sufletul din el pretinde absolutul. Între aceşti doi poli se produce arcul voltaic al fiorului liric...”

Afectivitatea, dincoloul originant în transcendenţă, explozia de viaţă şi de sens, redresarea speranţei, unitatea fiinţei şi a lumii, personalitatea-arhetip co(s)muta(n)tă aspirând la perfecţiune, rezistenţa absolută, inferinţa, democraţia (meta)cuvântului corectată prin rigorile unui canon superior, vocaţia / destin, creaţia, atmosfera / ethos sunt tot atâtea concepte / accente specifice transmodernismului celui mai tipic (ce-i drept de trei decenii deja „bunuri” estetico-poetice larg răspândite în Europa şi America, dar ţinute sub rezervă în România de postmoderniştii cocoţaţi în vârful ierarhiei scriitoriceşti şi pe treptele de sus ale puterii).

Poezie autentică poate scrie numai fiinţa care s-a întors spre sine. Poemul este transcrierea unei interiorităţi auctoriale. De aceea – mi s-a confesat mai departe Marin Sorescu – a trebuit să dezvolte pentru ea o paradigmă / succesiune de principii noi ca de pildă: comunicarea cu zeul, autenticul, fantezia nebună (o vreme a fost ataşat clocotrismului sârbesc – n.m., I.P.-B.), istoria, magicul, împerecherea magicului cu comicul (în dramă, n.m., I.P.-B.) a etnologicului cu fantasticul transcategorial (în transgenul proemziei din „La lilieci” – n.m., I.P.-B.).

Interpretând, azi, pro domo, aceste depoziţii care survolează uitarea, încerc o bucurie imensă: de-a mă fi putut adresa posterităţii cu aceste contribuţii intrinseci gândirii sale. Corectând, din mers, simbolul, Marin Sorescu l-a reinventat. „Prin simbol – citez iarăşi – creaţia îşi identifică rostul şi îşi găseşte expresia cea mai potrivită”. Paul Valéry apreciază că unele cuvinte, ca Suflet sau Univers, au profunzimi proprii. „Când gândurile elimină limbajul – credea Marin Sorescu –, ele tind apoi întotdeauna cu necesitate spre vis. Şi totuşi gândirea nu este menţinută la suprafaţa realului decât prin limbaj. Poetul are drept rol să celebreze, în timp ce o ilustrează, această invenţie uimitoare limbajul”.

Dar cum s-a trezit în omul Sorescu poetul Marin Sorescu? Ofer, la fel de exact, cuvenitul răspuns. În urma survenirii unei transformări ultrasecrete; în clipa în care a plecat spre destin; a desluşit, cu perpetuă uluire, verbul creaţiei, al înaintării în magic şi fabulos / mitic; a avut transviziunea tuturor civilizaţiilor trecute, în zarea translucidă a istoriei.

Am insistat, în continuare, să-mi mai definească, de data asta conclusiv, poezia sa.

Răbdătoriu, a întreprins şi acest gest: „Pentru mine poezia este, c-aşa am moştenit-o, autotelică. Poeticitatea este un element sui-generis prin aceea că un cuvânt este simţit ca atare şi nu ca înlocuitor oarecare al obiectului numit. Dar şi acest autotelism a fost depăşit (melcul n-a depăşit iepurele în fabulă?) prin studiul motivaţiei, prin joc, prin literaritate, altfel spus, prin transformarea (s.m., I.P.-B.) cuvântului în artă poetică. Cuvintele vorbesc între ele. Ce-şi spun ele? Că trebuie să nu mai admită arbitrariul, că trebuie să-şi formeze propria succesiune temporală, numai aşa scoţându-şi cititorul din realitate şi punându-l într-o suită temporală, imaginară, că trebuie să-şi dovedească extrema ambiţie şi marea modestie, când trec la cunoaşterea faptelor, ca să le proiecteze dincolo de ele, în vis, în utopie”.

Comentariul meu subliniază şi alte valori postmoderniste, mărturisite, iată de însuşi (s.m., I.P.-B.) Marin Sorescu: transforma metajunctională, conchisă; responsabilitatea recuperării sacrului; deconstruirea concomitentă cu reconstruirea diferită; reinventarea transexegetică şi transestetică a literaturii; transrecontextualizarea în imediata vecinătate a metafizicii transreligioase şi transumaniste. Şi nu în ultimul rând transrealul / transimaginarul. Voi cita din nou: „Deschiderea operei e foarte mare. Realul spre imaginar. Imaginarul spre real. Între ele: curcubeul ficţiunii, al metaforei, legându-le printr-o boltă pe care se vede coloana infinită a acestei opere care a străpuns-o”.

Valori eminamente postmoderniste

În transversalia a treia a acestui mic eseostudiu mă voi rezuma la a identifica pur şi simplu câteva din valorile transmodernismului sorescian pe care autorul şi le asumă fie în lirică, fie în teatru, fie în proză, fie în eseocritica sa, fie în cursurile universitare.

Vom porni la drum (s.m., I.P.-B.) reutilizând câteva din principiile lui F.D.E. Schleiermacher(5) şi ale lui Julies Ries(6) referitoare la discursul rostit / scris şi văzut ca obiectivare / transpunere a unui spirit (s.m., I.P.-B.) viu în lumea obiectelor, la limbă ca element supraindividual, la trecerea dincolo (s.m., I.P.-B.) de litera textului, spre a reliefa spiritul autorului, plecând de la semnele în care acesta se obiectivează. Ce-a înţeles Marin Sorescu, ca şi Nichita Stănescu de altfel? Că înapoia şi înaintea fiecărui cuvânt se află o întreagă lume spirituală, lume care-l depăşeşte enorm pe utilizatorul semnelor şi care ne obligă pe noi, ca neohermeneuţi aplicaţi, să reconstruim sensul pe care autorul însuşi a intenţionat a-l exprima. În ciclul de şase cărţi „La lilieci”, Marin Sorescu explorează nu atât omul ca dimensiune socială, cât ca ascensiune a sa spre dimensiunea transcendentală ce se repercutează asupra dimensiunii lui. Experienţa sacrului este experienţa trăită a transcendentului şi a inefabilului. Iar în comportamentul omului în viaţa lui de relaţie, limbajul joacă un rol important. În domeniul religiei, limba este un  fenomen fundamental, în acest sens vocabularul religios fiind un vehicul al gândirii / comportamentului individual / personal şi comun / transpersonal.

Într-o variantă amplificată, exerciţiile de la interceptarea valorilor postmoderniste – la ora actuală teoreticienii ştiinţelor literaturii oferă un set de vreo 180 – ar putea continua pe acelaşi teren sigur. Recitind articolele critice, studiile ori eseurile unor condeie prestigioase ale domeniului ca Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Cornel Ungureanu, Daniel Dimitriu, Ion Pop, Vasile Spiridon, Mircea Cărtărescu ş.a. am acceptat precum – de pildă la primii doi – revendicarea lui Marin Sorescu, perfect valabilă, de către postmodernişti, însă tot atâtea indicii îmi confirmă şi mie ipoteza de lucru. Un nesperat şi preţios „ajutor” l-am primit – în eşafodajul meu teoretico-hermeneutic, de la Adrian Dinu Rachieru(8), transferând câteva din opiniile sale referitoare la Nichita Stănescu în contul lui Marin Sorescu, care este, în aceeaşi măsură ca şi autorul „Necuvintelor”, un poet de răscruce între modernism şi postmodernism, dar – de ce nu? – şi transmodernism.

Perspectiva soresciană a fost / era / este avidă de a prinde infinitatea formelor şi desfrâul concretului într-o vizualitate halucinantă de a pipăi esenţele şi de a regăsi unitatea pierdută, de a intimiza spaţiul securizant al poeziei (în „Descântoteca”), activitatea fantasmatică a unui Eu abstract, generic, terorizat de neputinţa cuprinderii totului (în trilogia „Setea muntelui de sare”).

Opera soresciană, dublată de o cultură de critic şi istoric literar (în „Uşor cu pianul pe scări” şi „Bibliotecă de poezie românească”) îşi menţine necorodată relevanţa axiologică. Opera lirico-dramatică transgresează (s.m., I.P.-B.) poeticitatea discursului; recuperează sentimentul printr-un ludism complinit prin gravitaţie; promovează viziunea sistemică, transcendenţa şi nu doar metapoezia. Cercetând noua frontieră a sufletului (vezi Poeme, Moartea Ceasului, Tinereţea lui Don Quijote) Marin Sorescu descoperă poezia în centrul umanului, acolo unde însă sălăşluieşte sacrul transumanului, se angajează poietic, întorcându-se mereu (anamodernist – n.m., I.P.-B.) asupra propriilor posibilităţi de exprimare, dar şi asupra rezolvării relaţiei producere – receptare, printr-un salutar proiect de transpoetizare.

Izbânda memorabilă a scriitorului constă în pătrunderea ontologiei firii, în palparea semnelor vii (s.m., I.P.-B.), în revenirea la literalitatea orfică (în „Apă vie, apă moartă”), ca în „Puntea (Ultimele)” poetul să se reaşeze dincolo de el, aspirând prin extensia Eului, la absolutul comunicării cu divinitatea, a acelui Eu, care îmbogăţise lumea, transformând-o (s.m., I.P.-B.) în poezie. Ca în cele din urmă, vizionarismul sorescian să invoce înzeirea, accesul la acea fiinţă transparentă prin transfuziunea ideilor în corpul materiei, punând capăt scindării profan-sacru, real-imaginar, antinomiei dintre poezie şi pictură, (ceea ce mi-a sugerat, iată o viitoare cercetare: despre poezura şi pictria lui Marin Sorescu), dintre pământ şi cer, dintre Om şi Dumnezeu.

Note bibliografice:

1. Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, editura Eminescu, Bucureşti 1982, pp. 295-315.

2. Ilie Purcaru, Literatură şi naţiune, editura Eminescu, Bucureşti, 1986, pp. 170-181.

3. Ion Popescu-Brădiceni, Întâlnirea cu aproapele nostru. I, Omenirea la răscruce, editura Alexandru Ştefulescu, Târgu-Jiu, 1998, pp. 75-93

4. Vezi Nicolae Manolescu, Despre poezie, pp. 232-245 şi Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, editura David/Litera, Bucureşti/Chişinău, 1998, pp. 132-186

5. F.D.E. Schleiermacher, Hermeneutica; traducere, note şi studiu introductiv de Nicolae Râmbu; editura Polirom, 2001. Vezi Studiul introductiv, pp. 6-20

6. Julien Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii; traducere din limba italiană de Roxana Utale; editura Polirom, 2000, vezi Introducere, pp. 5-8

7. Ion Popescu-Brădiceni. Hermeneutica şi aspectele limbajului literar românesc, Universitatea „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, editura „Alexandru Ştefulescu” Târgu-Jiu, 2002, pp. 247-253

Adrian Dinu Rachieru, Nichita Stănescu – un idol fals? Princeps Edit, Iaşi, 2006, vezi capitolul „În zarea transmodernismului”, pp. 41-80.

9. Vezi şi Ion Popescu-Brădiceni, Lazare, veni foras!, 2005; Scriitorul transmodernist: neohermeneut şi mân(t)uitor al cuvintelor, 2006, editura Napoca-Star, Cluj-Napoca; Theodor Codreanu, Transmodernismul, editura Junimea, Iaşi, 2005; Horia Muntenuş, Scriitori clujeni contemporani. Partea I (1990-2004), vol. I, editura Diotima, Cluj-Napoca, 2004

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta