Kultural • Măslinul lui Platon şi căderea pe gânduri a lui Ion Horea
Recent, l-am revăzut pe patriarhul poeziei române, Ion Horea. A mai fost în Gorj ca laureat al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”, în 1998. A revenit, în 2010, ca premiant pentru Opera Omnia al Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”. În urmă cu câteva zile, mi-a trimis un volum antologic din întreaga-i creaţie lirică, a cărui apartenenţă la panteonul de valori perene ale literelor europene e indiscutabilă. De altfel aceasta e şi ipoteza de lucru a articolului de faţă.
„Bătaia cu aur” [Ion Horea: Bătaia cu aur, ediţie îngrijită de Eusebiu Nistor, prefaţă de Al. Cistelecan, Editura Ardealul, Mureş, 2009], conţine poeme selectate din varii etape, cuprinse între anii 1956-2005, la număr vreo 600. O viaţă de om, pusă în slujba lirei lui Orfeu. În care s-a lăsat vrăjit de Apolo şi sedus în subsidiar de Dionisos. În care, cochetând cu simbolismul o vreme, l-a părăsit şi-a apucat hotărât calea poeziei pure, incantatorii, magice, alchimice etc.
Simţualist prin excelenţă, ca şi Dimitrie Bolintineanu în secolul XIX de pildă, Ion Horea şi-a eminescianizat discursul muzical şi auditiv, ca să zăbovească îndelung în teritoriul abstracţiilor operaţionale, reinventatoare ale realului perceput imaginativ şi metamorfozat recurent în viziuni de un superior intelectualism.
Ontoretoric cu măsură (a propriei existenţe) şi transretoric cu prisosinţă, poetul ştie şi a metapoetiza febril, în contact transaparent cu marile arhetipuri, cu miturile fondatoare de culturi fascinante, cu temele şi toposurile lumii moderne tot mai încărcate simbolic şi semantic de înţelesuri infinit fecunde/fecundatoare ale inspiraţiei şi ale eticii aferente; pe această direcţie prozodia înalt rafinată, versurile rimate rar, făcând proba unui meşteşugar genial (vezi de pildă „Feluri”, din „Viaţa viaţă”, din 1987).
Debutul se circumscria unui epic mai degrabă arghezianizant (vezi „Plugul”, din Poezii, 1986) sau, pe alocuri, în maniera cerchiştilor de la Sibiu (a lui Şt.Aug. Doinaş, mai ales, dar regrefat pe un postbacovianism transtextualizat subtil şi cu deliciile unui răsfăţ de sorginte greco-romană - vezi „Citeşte, mai băiete...”, ibidem, p.17). Evoluţia dinspre naraţiune spre „agrestul” barbian începe - cred eu - cam de pe la „Umbra plopilor” (1965), despre care am scris deja într-una din culegerile mele de eseuri critico-hermeneutice (vezi în Ion Popescu Brădiceni: Scriitorul transmodern: neohermeneu şi mântuitor al cuvintelor, „Umbra plopilor” sau despre dialectica metamorfozei, Ed. Napoca Star, p.247-250, 2006). Lectura universului, condensat de-acum în structuri geometrizate, oferă cititorului deja câştigat prin prospeţimea inaugurală de nou „dicteu” un registru profan reproiectat într-o sacră reconstruire a unui neoromantism epurat de sonorităţile sale vide. Legănarea unduitoare a strofelor rezonează desigur cumva în blagianitate, dar o stilistică a coborârii la maxima simplitate, dublată de o reducţie a rostirii transrealiste la esenţial (a se înţelege: la palinodie, la psalm, la rugă, la imn etc.) dau operei şi vocii lui Ion Horea unicitate şi amplitudine.
Poezia ionhoreană e populată cu semne, cu tipare prestabilite, cu urme de gând, cu influenţe din Poe (vezi „Cât aş fi vrut”, ibidem, p. 34), Homer (vezi „Înainte de luptă”, ibidem, p.41), Emil Botta (vezi Apoi, ibidem, p.57), Dostoievski (vezi „Pe aici”, ibidem, p.61), Biblie (vezi „De la o vreme”, ibidem, p.70), Tudor Vladimirescu (vezi „Ajuns aici...”, Măslinul lui Platon, 1976), Byron (vezi „Elada. Capul Sunion”, ibidem, p.108), Baudelaire (vezi „Spre Cytera”, ibidem, p. 122), Platon (vezi „Măslinul lui Platon”, ibidem, p.119). Romulus Vulpescu (vezi „Rondeluri”, ibidem, p. 120), din mulţi alţii, toate aceste răsfrângeri dinspre modele consacrate vădind arta de a se exprima intertextual dar fiind din ce în ce mai pronunţat el însuşi: formă precisă, concentrică, reverbând dinlăuntru-spre-înafară sau intensificându-se dinspre-afară-spre-înlăuntru.
Citez din „Ce linişte” (Încă nu, 1972): „Liniile scrise-n drumuri, cercurile scrise-n roate,/câtă linişte e-n totul, câtă pace e în toate!”
Forma lirică a lui Ion Horea transpune „o reverie superioară şi liberă” [Henri Focillon: Viaţa formelor, trad. de Laura Irodoiu Aslan, pref. de Dumitru Matei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, p. 22]; această formă se sprijină vizibil pe „principiul sensibilizării adecvate a sufletului omenesc” [Wassily Kandinsky: Spiritualul în artă, trad. şi pref. de Amelia Pavel, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, p.58]. Există în poezia acestui senior transilvan al artei literale două tipuri de mişcare: cea muzicală şi cea picturală şi două modalităţi de exprimare în relief: una a construcţiei ascunse şi cealaltă a ostentării experienţei ontice/ontolgice.
Toate imaginile poetomitologiei din „Bătaia cu aur” reprezintă epifanii-viziuni şi simultan epifanii-structuri. Poemul lui Ion Horea poate fi redus „la pură manifestare de sine a formei expresive” [Umberto Eco: Poeticile lui Joyce, trad. din lb.ital. şi pref. de Cornel Mihai Ionescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007, p.91]. „Figurile ambiguităţii” textelor sale sunt părerea („Pe cheiu”, ibidem, p.67: „Mi s-ar părea că-n osii...”); preocuparea („Şi nu aflu”, ibidem, p.68), căutarea („Şi când va fi”, ibidem, p.69: „Voi căuta pe unde-am umblat cândva şi eu”), amintirea ca metaforă („Acolo unde-i drumul de ţară-n amintiri/şi sălciile-nclină făcliile subţiri să mai ajung”) sau metafora cuvintelor - câini („De la o vreme”) pe care poetul e nevoit fie a le hrăni, fie a le alunga: jocul, exact într-unul din sensurile date de Huizinga [în Johan Huizinga: Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, trad. de H.R.Radian, cuv. în. de Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.192-214]. Mitul în orice formă ar fi el transmis rămâne tot timpul poezie. Mitul poate fi plin de tâlcul cel mai profund şi mai sacru. Atât poezia, cât şi mitul se mişcă în domeniul jocului. Prin urmare poetul scrie, trecând ca un mit prin „grădina cuvintelor”.
Poetul Ion Horea e „în stare de tâlcuri şi minuni”. Ca şi Blaga cum am mai arătat, iscodeşte nepătrunsul, tainicul, adâncul, pe scurt, transcendentul. Atitudinea-filosofie se lasă infuzată de atitudinea-religie, (voi relua transversalia) iar într-un poem precum „Parcă zăpezi” (din „Încă nu”, 1972, p.72)/sentimentul copleşitor de comuniune cu o natură plină de taine şi semne ale tainei sfârşeşte în deplin sentiment de tristeţe nedesluşită, metafizică. Poeticitatea pendulează programatic şi expresiv (intuitiv-direct) între existenţial şi spiritual. Poetul îşi asumă în chip discret esenţele, permanenţele lumii şi îşi măsoară puterea fiinţei cu marile mituri, dar nu coboară când e vorba de biografia intimă sub o anumită treaptă de discreţie. Arcul poeziei se întinde, în acest mod, între mica taină (interioară) şi marea taină a universului. Pe cea dintâi o ocroteşte, pe cea de-a doua vrea s-o adâncească, citind semnele firii, stând de vorbă cu miturile şi trăind micile evenimente vegheat totdeauna de transcendent.
Insistenţa cu care poemele se raportează la semn (vezi „Nu intru”, „Când chem”: „Citesc în semne iarăşi de-o toamnă foarte lungă”, pag. 77) mă determină a-l apropia pe Ion Horea cu prudenţă de poezia semiotică (şi semiologică) a promoţiei ’80. „Semnul, devenit figură a discursului, anihilează metafizica semnificaţiei, autotelismul limbajului poetic şi figurile sale predilecte: metafora şi simbolul, pentru a impune retorica mecanismelor metonimice” [vezi Emilia Porpală - Afana: Poezia semiotică. Promoţia ’80, ed. Sitech, Craiova, 1994, p.5].
Drept consecinţă, poemul lui Ion Horea se construieşte, prin cuvinte, din acte de limbaj, „sub semnul de foc” al sublimării continue ori, alternativ, dialectice. Altfel spus, cine a depăşit proba focului a câştigat în omogenitate şi deci în puritate. Această purificare este într-adevăr concepută şi de autorul „Bătăii cu aur” ca profundă şi îmbogăţitoare a pământului poeziei. Citez întru susţinerea aserţiunii mele, dintr-un alt poem ionhorean: „Pământului din mine trezirea i-o ascult” (Skopje, ibidem, p.86); şi din altul încă: „Călătorim în umbra mare-a pământului, tu mă auzi?” (Până-ntr-o seară..., ibidem, p.95).
Dar cum de poate fi receptată lirica lui Ion Horea ca poezie semiotică? Înainte de a găsi eşantioanele de rigoare care să-mi consolideze teoria aplicată, să încerc o definiţie succintă a «poeziei semiotice».
Aceasta ar fi poezie metalingvistică, poezie a facerii, a inserţiei de elemente livreşti, a texistenţei periclitate de perspectiva thanatică, a amestecului codurilor. Ar mai fi poezia manieristă care, mimând teoria, poetizează problematica semnului şi posibilităţile codului/codurilor. Pe această axă valorizantă, poezia lui Ion Horea se remarcă prin hiperluciditate „lucrată”, ezoterică sub înşelătoarea simplitate, simplă sub imagismul suprarealist (Bătaia cu aur, 1979, în integrum) dovedind cu ostentaţie că poezia românească se află pe o treaptă foarte înaltă şi sigură a conştiinţei de sine. „Suprarealitatea” poeziei lui Ion Horea constă în acea explorare metodică a misterului interior şi în acea transcriere a tuturor propoziţiilor care se formează în conştiinţa eliberată de presiunea raţiunii, luându-se pe sine, ca facere şi corp, în posesie şi fiind pura scriitură suficientă sieşi, ca mit, ca poveste, ca fetişizare a textului şi a producerii semnelor/ori a metatextului şi a producerii metasemnelor sale: „... Am scris acestea într-o noapte...” (În jocul timpului, Măslinul lui Platon, 1976, p.96); „Ispitind cânte un semn,/Mă opresc pe la vetre/.../Din poveste e tot/şi sunt cel al poveştii” (Un salcâm de-o mai fi..., ibidem, p. 88); „Se întorc prin lume semne” (din Versuri, 1973), „Ţi-e scrisă viaţa-n catastif,/Ori glorioasă, ori umilă/Şi cauţi în zadar motiv/să-ntorci din urmă câte-o filă.../Mai bine soarta lui Sisif/” (Mai bine soarta lui Sisif..., în Măslinul lui Platon, 1976, p.136).
Reducţia simbolului la semn e resimţit de poet ca o nenorocire: „Unde-i-o hieroglifă numai din cât a fost, un semn şi-atât./Şi-n suflet mi se face toamnă şi întuneric şi urât” (Hieroglifă, ibidem, p.97) Poate de aceea, semnele din lirica ionhoreană par transsistematice (adică par a transcende valoric sistemul poetic care îl integrează) „Semioticul (semnul) trebuie să fie recunoscut, semanticul (discursul) trebuie să fie înţeles” [vezi Maria Carpov: Introducere la semiologia literaturii, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p.149]. Ion Horea mizează - se vede - pe facultatea de a simboliza, de a reprezenta realul printr-un «semn» şi de a înţelege semnul ca reprezentând realul. Numai că această reprezentare are drept sinonimă „închipuirea bizară” (vezi „Agora”, în Măslinul lui Platon, 1976, p.115); „Semnele jertfei să fie...” (La Maraton, ibidem, p.117). Acest «chip legat» „e-un fulger rupt în zarea de gând rămasă-n mit” şi a fost configurat prin legi iconoclaste. Numărându-se printre poeţii care în timp ce închipuie sisteme „peceţile-n răşini se-aprind pe manuscrise”, Ion Horea întârzie sentimental ca Macedonski în monodia unui rondel, adept al cunoaşterii-religie dintr-un tratat al lui Ştefan I. Neniţescu [Istoria Artei ca filosofie a istoriei I. Teoria criticii, Ed. Şt. şi enc., Bucureşti, 1985, p.XXVII-XXIX]. În atitudinea-religie omul ca om se dizolvă în absolut. Poetul înţelege prin absolut viaţa în întregul său, care nu mai este alegorie sau simbol, ci însăşi realitatea supremă. Absolutul, prin urmare, este unul singur, acelaşi, indivizibil, deci viaţa ca viaţă. Un volum de-al său se şi intitulează, programatic/doctrinar, „Viaţa viaţă”, apărut la Editura Dacia, din Cluj-Napoca, în 1987, iar un poem din „Versuri şi reversuri/Vers et revers” [o ediţie bilingvă apărută la Cartea Românească, în 2009, varianta în franceză fiind realizată de Paula Romanescu] - „Viaţa-mi rămâne” pe care-l citez integral, căci îmi înlesneşte concluziile finale ale eseostudiului de faţă: „Viaţa-mi rămâne/doar ca un templu/de-azi pe mâine/s-o mai contemplu//Patimi, iubire/Trec în uitare/ca o plutire/peste altare//lumea bătrână/dealuri şi delniţi/ se mai îngână/stins în cădelniţi//Nici cum se trece/s-o tângui n-o pot/ cerul e-o rece/dungă de clopot”. Valoarea atitutdinii-religie este una virtuală, şi de aceea ea este desăvârşită în nemărginire. Este cercul deschis jos: „Măciniş de stele în rotiri o mie/Piatra morii svârle ne-ntrerupt în scoc,/ Prinsă-n axa lumii dreaptă alchimie/Care-ntoarce dunga cerului, de foc” (Piatra morii, ibidem, p.74). Însă ca ins, Ion Horea şi-a elaborat o operă cu valoare pozitivă în mărginire, dar care raportată la idealul cunoaşterii are un caracter nedesăvârşit. Este cercul deschis sus. Atitudinea-filosofie nu evoluează ca atare, ca filosofie, ci numai ca auto-conştiinţă. „Despre-acele vacanţe cât aş vrea să insist,/dac-ar fi să mai fiu, dac-ar fi să mai fie,/când poetul venea de la Cluj unde era ziarist/şi încă student la Filosofie./Pe drumul ţării ne prindeau înserări/parcă noi eram filosofii din Antichitate./ El venea cu răspunsuri, eu mereu cu-ntrebări.../Dar toate sunt acum foarte depărtate!” (Filă de jurnal, ibidem, p.128). Prin atitudinea-artă viaţa ca întreg este fixată în formă ca fuziune a unei operaţii tehnice (prozodice, cu ritmuri şi rime fabuloase, geniale) cu una intelectuală. Concepţia lui Ion Horea despre artă este subordonată noţiunii de «viaţă ca întreg»: (vezi poeme precum „Carte”, din Noaptea nopţilor, 1985, „Din drum”, ibidem, p.220); din cel de-al doilea citez: „Vei fi doar o pală de fum,/şi-n juru-ţi, nici o minune,/şi nici manuscrisul postum./Apoi, să mai scrii, ţi se spune!//Şi, vai, în bătaia de vânt/ce singuri rămân filosofii”. În atitudine-artă, insul [care poate fi scrib (vezi „Scribul”, din Versuri şi reversuri) sau cronicar ori de-a dreptul profetul din pustie (vezi „Palimpsert”, ibidem, p.136)] afirmă omenirea şi omenirea afirma insul. Nu există discrepanţe între eu şi lume. Existenţa şi valoarea coincid. Este cercul perfect închis. Arta ca artă este una cu demiurgul care-o produce: vezi balada „Poemul fără sfârşit”, din Noaptea nopţilor, 1985, p. 225-236, din care citez în final: „Scriu ultimele rânduri din opera postumă/.../Pe scrin în călimară cerneala era pusă/şi penele tăiate şi un caiet închis,/în jur, doar întuneric şi pânda presupusă,/când prinţul dus de gânduri se apuca de scris.”
Social Bookmarking
Komenteaza articolul
Legaturi (NE)primejdioase