Kultural • Milan Anghelov Cosoveanu

de Dan VANĂ | Vizionari: 447 | 11 Iunie 2010 Ora: 15:01

Milan Anghelov Cosoveanu este român. S-a născut în satul Cosova, pe malul Timocului, în regiunea Vidin-Bulgaria. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Sofia şi, câţiva ani, a predat limba bulgară elevilor de liceu. A profesat ca jurnalist la un ziar local şi la unul regional, a tradus poezie contemporană din limbile română şi rusă pentru mai multe reviste literare. Apoi a fost fondator şi zece ani redactor-şef al ziarului (transformat în revistă lunară) Timpul-Vreme, editat de Asociaţia Vlahilor/Românilor din Bulgaria al cărei vicepreşedinte a fost. Este membru al Uniunii Ziariştilor din Bulgaria şi autor al volumelor de versuri „Vară dunăreană” şi „Pe brazda vieţii”. A fost decorat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România cu Ordinul Ziariştilor Clasa I (Aur). Acum este pensionar şi locuieşte în satul său natal, unde scrie poezie în limba maternă – limba română.

Prezentarea de mai sus, dragă cititorule, nu-mi aparţine. Ea mi-a fost trimisă chiar de către autor, iar stilul său simplu şi direct îl caracterizează în mare parte. Spun în mare parte, pentru că ar mai trebui adăugat ceva în definirea personalităţii lui Milan Anghelov Cosoveanu (Nea’ Milan, cum îi spun prietenii, Milan, cum ne roagă el să-i spunem). Blândeţea. Parcă toată blândeţea lumii s-a adunat deasupra Cosovei într-o dimineaţă şi i-a căzut în cap, molipsindu-l pe vecie, singurului cosovean ce se trezise, cu noaptea-n cap, să meargă la oraş, la Dii. Lui Milan al nostru. Am sesizat acest lucru de la prima noastră întâlnire, acum mai bine de cinspezece ani, când am participat la o întrunire a membrilor Asociaţiei Vlahilor/Românilor din Bulgaria. Ivan Alexandrov, preşedintele de atunci, m-a invitat la o cafea (şi o votcă) într-un bar găzduit de „Casa Profesorilor”. Alături de noi se mai aflau şi alte persoane din asociaţie şi, bineînţeles, Nea’ Milan. După ce s-a făcut comanda, lumea a început să vorbească. În limba bulgară. Ivan scuza din când în când situaţia, motivând că oamenii nu ştiu prea bine limba maternă, cu care se exprimă mai greu. Am înţeles. Şi pentru că nu înţelegeam o iotă pe bulgăreşte am început să analizez fizionomii. Mult timp l-am privit pe Milan. Părea un monument al blândeţii într-un nor gros de fum, atunci ca şi acum, poetul având permanent o ţigară aprinsă între degetele mâinii drepte. „Omul acesta nu poate să facă nici un rău” a fost primul meu gând, prima concluzie despre el, devenită în timp certitudine. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut şi cu care am vorbit după aceea au recunoscut că la fel au gândit şi ei. Nea’Milan şi-a terminat paharul de votcă amestecată cu cola (nu mai ţin minte dacă era primul sau al doilea), a tras puternic un fum şi s-a adresat celor prezenţi în limba română. „Domnilor, vă rog. Îl avem aici pe Dan, din ţară. El nu înţelege bulgăreşte. Vă rog. Eu propun să vorbim în limba română şi sigur o să ne-nţălegem”. Apoi către mine: „Dane, îmi dai voie să-ţi spun aşa, să ne scuzi că noi vorbim aici ca pe la noi. Cu o limbă măi săracă, aşa cum ne-o lăsară moşii. Da tu o să-nţălegi. Că şi noi sântem români. Te rog”. Zlatko Anghelov, cunoscut artist fotograf îi spune: „Milane, tu cu limba aia săracă făcuşi poezie. Ia spune una s-o audă şi Dan”. Atunci am auzit primele versuri scrise de Milan Anghelov Cosoveanu, recitate chiar de el. Poezia ascultată în acea seară rece de primăvară, alături de nişte oameni pe care abia înceapeam să-i cunosc, este şi acum una dintre cele mai frumoase pozii pe care le ştiu: „Casă veche neuitată / cu ferestrele tânjite...” Sentimentul acut al singurătăţii nu-l mai simţisem, de o asemenea intensitate, decât în poezia lui George Topârceanu „Balada morţii” şi în binecunoscuta „Lacustră”. Din nou memoria îmi joacă feste şi nu-mi mai aduc aminte cum s-a încheiat seara, dar nu voi uita niciodată expresia de fericire de pe faţa lui Nea’ Milan când am început să aplaudăm şi lacrimile care-i curgeau continu din ochii mari, albaştrii, ce priveau la noi cu recunoştinţă. De-atunci au trecut, cum spuneam, mai bine de cinsprezece ani şi amintirile mele cu Milan s-au înmulţit atât că mi-ar trebui încă şapte ani să le povestesc.

Ceva, însă, ar mai trebui să adaug în această introducere, în legătură cu propoziţia simplă de la început. „Ei şi?” ar putea să întrebe unii. „Şi ce-i cu asta? Noi nu sântem?” s-ar putea arăta nedumeriţi alţii. Iar ceilalţi, cei mai mulţi, printre care poate te numeri şi tu, dragă cititorule, nici n-au băgat-o de seamă. Li s-a părut simplă şi normală, poate chiar formală, fără prea multe înţelesuri şi pe bună dreptate. Câte înţelesuri poţi găsi, bunăoară, în propoziţia „Tata este profesor”? Pentru a înţelege însă semnificaţia reală a acestei expresii nu este nevoie decât să vii o zi sau două într-un sat de români din Valea Timocului şi să stai de vorbă cu cei care se încăpăţânează să-şi mai joace jocurile, să-şi mai cânte cântecele, să vorbească, să gândească şi să viseze în limba română (sau vlahă, cum îi mai spun unii). Pentru Milan Anghelov Cosoveanu această propoziţie simplă înseamnă totul. De ea se leagă însăşi fiinţa lui. Citindu-i poeziile, sigur veţi înţelege acest lucru şi-i veţi scuza, pe alocuri, imperfecţiunile care, de multe ori, dau farmec poeziei sale. Acum câţiva ani îmi spunea că vrea să dovedească, prin versuri, ca un matematician, că în satele din regiunea Vidin, şi nu numai, trăiesc români din cele mai vechi timpuri, cu tradiţiile şi obiceiurile, cu portul dar mai ales cu graiul. Mai avusese o astfel de încercare prin poemul „Poftiţi la masă”, dar nu era pe deplin mulţumit. Acum doi ani, când mi-a înmânat toate poeziile din această carte, scrise cu mâna de el însuşi, cu o caligrafie exemplară şi aşezate în ordinea dorită, mi-a spus că a reuşit demonstraţia şi că este mulţumit de ea. I-a dat titlul „Albotina”, loc străvechi, încărcat de legende, unde şi acum, în a doua zi de paşti, se strâng românii din toate satele, aproape treizeci, pentru a-şi pomeni şi cinsti morţii. Aici se încinge o horă mare, „hora tristă” cum i se zice, şi în mijlocul ei se dă de pomană pentru cei „plecaţi”. Obiceiul există şi în satele olteneşti dar nu are o asemenea amploare. Aici, acum câţiva ani, am auzit un lăutar bătrân cântând o variantă a baladei „Gruia lui Novac” şi primele două versuri le-am reţinut pentru unicitatea lor: „Eu sânt Gruia lui Novac/ Şi sar Dunărea-n ciumag”. Acest loc a fost ales de Milan ca subiect al demonstraţiei sale lingvistice. N-am vrut să-l supăr pe poet spunându-i că demonstraţia în cazul evidenţei este inutilă. Poate ştia el ce ştia. Oricum, Milan Anghelov Cosoveanu dovedise cu prisosinţă, în poemul „Pe brazda vieţii”, că în graiul vorbit de românii din Valea Timocului se poate scrie o poezie de cea mai bună calitate. Şi încă ceva. Vreau să-i mulţumesc lui Milan şi celorlalţi luptători pentru drepturile limbii române în Europa, că m-au reînvăţat ce înseamnă patriotismul şi prietenia, sentimente pe care nu trebuie să le afişezi şi de care nu trebuie să te ruşinezi niciodată. Bulgaria şi România ar trebui să se mândrească cu ei şi să le dea puţinul de care au nevoie, pe care îl merită şi la care au dreptul. Iar cei care-şi strigă patiotismul în gura mare, pe la toate tarabele şi în toate pieţele, să mai tacă puţin a respect.

Închei cu versurile rugăciune, din finalul poemului „Pe brazda vieţii”, pe care ar fi bine să le înveţe la şcoală copiii pentru a le recita părinţilor şi bunicilor acasă şi împreună să le spună în gând înainte de culcare: PĂZEŞTE-NE, DOAMNE / PRIN SECETA VERII / CU CÂNTECUL MAMEI / CREDINŢA CREŞTINĂ.

Social Bookmarking