Kultural • Moşneagul Nătăfleaţă şi partenera lui despotică

Tot despre babe şi moşi, găini şi cocoşi, dar şi despre fete mari bune de măritat vom vorbi şi în Fata babei şi fata moşneagului. Şi despre nelipsita ladă de zestre, ca să ne legăm de celelalte poveşti. Un văduvoi şi o vădană, fiecare venind în concubinajul de circumstanţă cu pruncă din prima căsnicie. Personaj principal al poveştii va fi mult înzestrata şi nenorocoasa fată a moşneagului care suportă o dublă ’’ horopsire’’: din partea babei şi a fiicei sale protejate, autoalintată în lipsă de tată ’’ ca cioara-n laţ’’. Ciudată alintare pentru o fată mare. Povestitorul, partizanul declarat al ramurii paterne, lucrează rapid un portret tras la dagherotip. Fata maşterei este o scorpie în devenire, etalând precoce virtuţi băbeşti, în timp ce fata moşneagului pare un înger picat din cer într-un mic infern conjugal. Prima, juna crescută în absenţa tatălui biologic (’’ fata mamei’’), are parte de o proastă educaţie şi se arată la fel de ’’balcâză şi lălâie’’ ca şi fata Irinucăi: ’’ fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului’’. Să nu se creadă că moşneagul ar avea niscaiva merite în educaţia copilei sale,înzestrată tot cu patru calităţi: ’’Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă’’. Sunt exact virtuţile corespunzătoare la defectele fetei băbeşti. Meritul revine providenţei: ’’Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei’’. Având neşansa unui tată nătăfleţ, îngeraşul crescut fără mamă are, în compensaţie, norocul unei protecţii divine care, intuim, va pune capăt şirului de suferinţe cotidiene după ce trece o serie de încercări tipice basmului.

Sunt amuzante întâmplările şi situaţiile umilitoare îndurate cu stoicism de tânără. La clacă, fata babei fură munca sorelei printr-un şiretlic demn de lumea lui Creangă: sare prima pârleazul (...!?), pune fusele toarse de surată în pinăra ei şi se laudă în faţa părinţilor. Codaşă la tors şi hoaţă la pârleaz, dânsa este fruntaşă la horă (cum se cântă în folclorul moldovenesc), luând parte cu însufleţire la mondenităţile zilei într-o ţinută uşor indecentă, neadecvată la eticheta vremii: ’’Când venea duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţonată şi netezită pe cap, de parc-o linsese viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste’’. Cum se vede, două portrete în mişcare, risipă de cărbune alb si cărbune negru, şi o inocentă aruncată într-o competiţie neloială cu o diavoliţă, întrecere pe care trebuie musai să o piardă. Lista injustiţiilor suportate de fata moşneagului s-ar termina în fapt divers şi in absurd dacă naratorul nu ar stabili cauza lor, mărind miza poveştii: lumea a intrat în zodia găinii. O răsturnare s-a produs acolo, în sfere înalte. Relaţia cauză efect trebuie citită corect. La început a fost cocoşul, nu oul, nu găina, şi numai după aceea găina şi-a impus cântatul ei. Din această cauză asistăm la abdicarea din funcţie a moşneagului şi la deriva din familia lui: ’’Din inimă, bietul moşneag poate că ar mai fi zis ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere;’’. Microuniversul familiei reflectă aidoma schimbări petrecute în macrounivers.

Aşa arată acum lumea pe dos, cu găini şi puicuţe alintate, cucurezând obraznice, şi cu cucoşi înghiţindu-şi cântecul. Drept consecinţă imediată, bărbatul cu o prestaţie lamentabilă, acceptându-şi umil condiţia de tolerat. Capul familiei ( vorba vine) este şi fizic mai mult absent de acasă, aşa că referinţele despre comportarea revoltătoare a fiicei sale îi vin dintr-o singura sursă, baba autoritară – narator creditabil: ’’ Ş-apoi când venea moşneagul de pe unde era dus (??), gura babei umbla cum umbla meliţa: că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soiu rău... că-i laie, că-i bălaie;’’ . Concluzia: ’’s-o alunge de-acasă; ’’ . Soluţia: ’’s-o trimită la slujbă, unde ştie, că nu-i chip s-o mai ţie;’’. Motivul incompatibilităţii: ’’pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei’’. Retorica babei prinde nevoie, dar prinde în urechile unui ’’ gură-cască’’ redus la tăcere şi uşor îndrăgostit, s-ar părea, de partenera lui pizmaşă care pune coarne: ’’Pentru babă, fata moşneagului era peatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane’’. Orice replică rămâne fără succes în faţa partenerei de viaţă, meşteră în vrăji şi în vorbe de diochi: ’’Din inimă, bietul moşneag poate c-ar mai fi zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cocoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu didiochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogda prosti’’. Duşmancelor nu le este greu a-l persuada pe moşneag la expulzarea fetei harnice, devenită mărul discordiei in familie, şi chiar mărul putred contaminant, model negativ pentru fata babei. În consecinţă, fetei urgisite i se arată drumul (vezi şi Punguţa cu doi bani) şi e nevoită să plece în surghiun, nu înainte ca netrebnicul ei părinte să-i ţină un discurs ipocrit, înflorit cu scuze şi acuze penibile şi încheiat cu un sfat de circumstanţă:

’’...- Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părinţească la mijloc!... dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soiu de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putè răbda câte ţi-am răbdat noi’’. Ceva din copilăria tristă a fetei răzbate din pasajul de mai sus. Ar fi crescut în casa tatălui unde, după repausarea mamei, tronează cele două femei tiranice. Altfel zis, cântă găina; care nu se mai ouă de două ori pe zi, ci cântă neîntrerupt, convingător aria surghiunului. Citim încă o poveste pe tema bărbatului decăzut moral, fizic şi social care ia decizii proaste. Constrâns odată cu foamea ( Punguţa cu doi bani ), ameninţat a doua oară cu divorţul ( Fata babei şi fata moşneagului), moşneagul de doi bani cedează de fiecare dată şi decade din drepturi. Cu o deosebire: primul era sterp şi nărăvaş, că nu putea să odrăslească, vărsându-şi focul pe cocoş; al doilea, tătic rămas văduv, nu-şi mai bate cucoşul, dar îi suprimă cântecul. Tăcerea pintenatului e semnul ascuns al castrării bărbatului. Reluăm pasajul pentru expresivitatea lui: ’’dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere’’. Criza de personalitate a consortului demis este rezolvabilă doar prin alungarea grabnică a noii Cordelii in lume, victimă a malversaţiunilor femeieşti. În noua lui situaţie, moşul devenit vasal în propria-i ogradă şi gata să-şi alunge fata, are grijă de fata babei. Un complex Lear se desenează discret în asemenea scrieri axate pe drame de familie. Şi ne trezim că pe Creangă îl găsim descendent dintr-o ramură obscură dar sănătoasă a lui Shakespeare! Senilul rege Lear o alungă de la curte şi o dezmoşteneşte pe Cordelia, incapabilă de linguşiri precum surorile ei, Regan şi Goneril. Contele Gloucester îl alungă de acasă pe Edgar, fiul natural, ca urmare a maşinaţiunilor lui Edmund, fiul nelegitim. Şi la curtea regelui şi la casa nobilului său devotat se cântă aria linguşirii şi a calomniei ca preludiu la expulzările nechibzuite şi fatale. Nu e nicio paralelă forţată, domnule Cistelecan, doar o reverie de lectură; o divagaţie cu dedicaţie.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta