Kultural • Negativism critic singular

În debutul acestor adnotări publicistice, invoc două neologisme, bivuac şi contrafort, preferate, în ordinea lor alfabetică, de doi ardeleni redutabili: clujeanul Mircea Zaciu şi timişoreanul Mircea Mihăieş, distinşi profesori universitari, prezenţi în multe dispute politice, morale şi literare. Mircea Zaciu ataca din bivuac (adăpost sau cort nocturn pentru militari şi turişti), remarcându-se în domeniul criticii şi istoriei literare. Celălalt Mircea, specialist în limba engleză şi în spaţiul literar anglo-saxon, utilizează un contrafort pamfletar (zid consolidat, betonat) semnând cu regularitate săptămânală pagina 4 în revista România literară. În treacăt fie…scris, în critica şi istoria literaturii române, Mircea Mihăieş nu-i Mircea Zaciu.

În altă ordine de idei, persistă campania revizuirilor din critica literară acest termen lansat în perioada interbelică de Eugen Lovinescu. Revizuirile, în sens lovinescian, urmau să fie rezonabile, verosimile, nicidecum hazardate, aşa cum se întâmplă în prezent, când criteriul estetic este concurat şi estompat de celelalte, politic şi moral. Am urmărit atât de necesara campanie a revizuirilor critice care vizau mai mulţi autori şi opere din perioada postbelică. În aceasta campanie, protagonişti au rămas Gheorghe Grigurcu  şi Alexandru George, cărora trebuie să-i alăturăm pe Eugen Negrici şi Nicolae Manolescu, cei care ne-au oferit anul trecut cărţi cu aprecieri inedite, revizuite profund, ale fenomenului literar-artistic naţional: Iluziile literaturii române şi Istoria critică a literaturii române. Nu-i de mirare că ambele exegeze au suscitat întâmpinări critice pro şi contra, în revistele noastre literare. Remarc, în acelaşi sens intransigent şi competent al revizuirilor actuale, eseurile magistrale semnate de Mihai Zamfir, în România literară, tratându-i altfel, în viziune novatoare şi în stil original, pe mulţi dintre scriitorii noştri din secolul XIX. În felul acesta, Mihai Zamfir se încadrează prestigios în rândul adepţilor revizuirilor critice de azi.

În România literară, numărul 31 din 7 august 2009, Mircea Mihăieş pune şi răspunde cu nonşalanţă la întrebarea: Care e cea mai proastă carte românească ? Ca să nu-l ţin încordat pe cititor, răspund prompt la această întrebare: autorul este Mateiu I. Caragiale, iar cea mai proastă carte românească este romanul acestuia, Craii de Curtea Veche. Condescendent, Mircea Mihăieş include în lista cărţilor de care a auzit toată lumea, cele studiate în şcoli, în universităţi, beneficiare de studii, articole şi teze de doctorat, romanul matein. El declară, la fel de tranşant, profunda antipatie faţă de biata operă, ignorând antonimic simpatia şi opiniile critice favorabile, perpetuate din interbelic până azi de Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Ion Negoiţescu, Alexandru George, Matei Călinescu, Ovidiu Cotruş, Ion Vartic şi, chiar în numere recente ale revistei România literară, de Şerban Foarţă şi Alex Ştefănescu.

Mircea Mihăieş nu se lasă impresionat de opiniile acestora, declanşând un furibund atac pe două flancuri negativiste, romanul şi autorul. Mărturiseşte că în adolescenţă a suportat tirania analizelor laudative ale lui Vianu, ulterior, judecata de gust a unor Alexandru George, Ion Vartic sau, mai recent Matei Călinescu. A scris despre personajul Matei Călinescu, a recitit, cartea acestuia, ca şi romanul lui Mateiu, rămânând cu impresia unei catastrofe. Mircea Mihăieş este siderat şi şocat de cât de prost scrisă se dovedea capodopera, lăudată la unison pentru presupusa ei calofilie! Este conştient că se pune contra curentului laudativ dat de Ov. Cotruş şi M. Călinescu. Respinge şi receptarea lui I. Negoiţescu, un critic de gust, dar care găseşte sensuri acolo unde nu există, admirând o construcţie romanescă inexistentă, încât afirmaţiile sale rămân (…) simple scamatorii.

Recitind romanul, criticul are senzaţii greu suportabile: mă irită(…) nivelul deplorabil al scriiturii, toate pasajele zgârie prin inepţia formulării şi prin lipsa de supleţe a narării. Consideră că romancierul recurge la însăilări de cuvinte prolixe, ca un ageamiu, într-o românească de balamuc. Romanul matein este etichetat şi depreciat cu sarcasm, ca prostioară cu pampon. Nu este cruţat nici Nicolae Manolescu care-l include eronat pe Mateiu în categoria marilor scriitori, în Istoria critică…Tentativa manolesciană de a acredita perspectiva şi strategiile romanului popular e de-a dreptul puerilă şi derizorie, după Mircea Mihăieş.

Revenind la roman, constată că personajele nu au consistenţă şi contur  memorabil individual, sunt fantoşe, doar Pirgu fiind singurul credibil. Romanul este în hermeneutică tendenţioasă a lui Mircea Mihăieş un alfabet căznit al viciilor ridicate la rang de ideologie existenţială, într-o absenţă totală de stil, încât orice editor străin ţi-ar râde în nas dacă le-ai propune un astfel de text pe post de capodoperă. Concluzia lui Mircea Mihăieş e că romanul reprezintă un kitsch, din opera mateină, restrânsă, meritând o oarecare atenţie numai corespondenţa şi poemele grupate sub titlul Pajere. În acelaşi spirit negativist şi detractor, Mircea Mihăieş crede că viaţa autorului însuşi poartă semnele capodoperei: fantasmele bolnăvicioase, ura viscerală faţă de tată, aspiraţiile nobiliare (…), dandysmul spectacular, înhăitarea primejdioasă cu câteva din cele mai dubioase personaje ale vremii, lăcomia (…) vânătorului de zestre. Toate acestea ar putea să devină materii prime pentru un roman extraordinar, dar să nu fie scris de Mateiu.

În Istoria critică…, N. Manolescu începe paginile consacrate lui Mateiu I. Caragiale cu o întrebare elogioasă, vizând stilul inimitabil, matein: Cine n-ar recunoaşte pecetea stilistică a lui Mateiu pe orice pagină am lua-o pe orice pagină din romanul Craii de Curtea Veche? E o întrebare, pe cât de judicioasă, pe atât de semnificativă şi retorică.    

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta